Decizia nr.785 din 27 februarie 2003, Sectia civia, Inalta Curte de Casatie si Justitie

Clauza penala convenita de parti in contractul de imprumut, in sensul transmiterii proprietatii imobilului de catre imprumutat in cazul neachitarii sumei la scadent, este sanctionata cu nulitate absoluta.

Reclamantul L.D.S. a chemat in judecata parata B.D. solicitand sa se constate intervenita intre parti vanzarea-cumpararea imobilului situat in Eforie Nord, format din constructie neterminata, amplasata pe un teren concesionat. S-a motivat ca, la data de 3 aprilie 1998, reclamantul a imprumutat paratei suma de 45 milioane lei, cu scadenta la 27 iunie 1998. In contract s-a stipulat clauza potrivit careia, in caz de nerestituire a sumei, se va transmite reclamantului-creditor proprietatea imobilului. Parata nu a restituit suma si, desi notificata, nu s-a prezentat in fata notarului pentru a perfecta vanzarea-cumpararea imobilului.

Tribunalul Constanta, prin sentinta civila nr.838/18.12.2000 a respins actiunea, retinand, in esenta, ca, stipularea in contractul de imprumut a unei clauze vizand transmiterea proprietatii catre creditor, nu constituie o „conventie legal facuta” in sensul prevederilor art.969 C.civ., fiind bazata pe o cauza ilicita, intrucat este prohibita de lege.

Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin decizia nr.213/3.07.2001 a Curtii de Apel Constanta.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.D.S. sustinand ca ambele instante au considerat in mod eronat ca fiind nula clauza penala, fara a verifica textul Legii nr.313/1879; in realitate, clauza, expresa, clara si imperativa, inserata in contract, nu este lovita de nulitate; ea reprezinta vointa partilor si modalitatea prin care creditorul se asigura ca va fi dezdaunat in caz de neexecutare a obligatiei de catre debitoare.

Potrivit definitiei legale date de art.1066 C.civ., clauza penala este „aceea prin care o persoana, spre a da asigurare pentru executarea unei obligatii, se leaga a da un lucru in caz de neexecutare din parte-i”.

In speta, parata „dand asigurare” ca va restitui la scadenta suma imprumutata, „s-a legat” ca, in caz de neexecutare a obligatiei, sa transfere reclamantului proprietatea asupra bunului imobil.

Asadar, definitia legala a clauzei penale este neechivoca asupra naturii stipulatiei pe care recurentul-reclamant doreste sa o valorifice prin actiune. Ea nu este o garantie imobiliara, asa cum in mod gresit a sustinut reclamantul, intrucat nu are nici unul dintre caracterele specifice acestora.

Pe de alta parte, in raport de definitia data contractului de imprumut prin art.1576 si 1584 si de dispozitiile art.966 si 968 C.civ. cu privire la nevalabilitatea cauzei actului juridic, in mod intemeiat Curtea de apel a retinut si motivat ca stipulatia cuprinsa in contractul de imprumut contravine naturii juridice a acestuia, intrucat, prin norma imperativa din art.1088 C.civ., „la obligatiile care au ca obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, afara de regulile speciale in materie de comert, de fidejusiune si societate”.

De altfel, a existat o preocupare mai veche si constanta a legiuitorului de a interzice clauza penala in contractul de imprumut, sens in care inca prin Legea nr.313 din 20.11.1879 „pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte” s-a statuat: „clauza penala aflata in contracte de imprumuturi ... este si va ramane anulata. Judecatorul, in caz de imprumut, va putea condamna numai la plata dobanzii prevazute de art.1589 C.civ.”.

Aceasta reglementare, care nu a iesit nici un moment din vigoare si in legatura cu care nu s-ar putea sustine ca ar fi desueta, este in concordanta si cu actualul regim juridic al dobanzii, configurat prin O.G. nr.9/2000, care in art.9 precizeaza ca „in raporturile civile obligatia de a plati o dobanda mai mare decat cea stabilita in conditiile prezentei ordonante este nula de drept”.

In consecinta, corect Curtea de apel a retinut ca atat sub imperiul legii vechi cat si al noii reglementari, clauza penala convenita de parti in contractul de imprumut, in sensul transmiterii proprietatii imobilului de catre debitoare in cazul neachitarii sumei la scadenta este lovita de nulitate absoluta.

Principiul libertatii contractuale, ca si cel al fortei obligatorii a contractului, invocate de reclamantul recurent, nu pot conduce la o alta concluzie, intrucat numai conventiile „legal facute” au putere de lege intre partile contractante (art.969 C.civ.), iar potrivit prevederilor art.5 din acelasi cod: ”nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri”.

Asa fiind, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.


Sursa materialului si autoarea textului: Inalta Curte de Casatie si Justitie - www.scj.ro