Aspecte introductive legate de Contabilitate financiara
Contabilitatea financiara descrie circuitul patrimonial al intreprinderii luat in totalitatea si
structuralitatea sa. Obiectivul sau principal il constituie furnizarea de informatii sintetice privind pozitia
financiara, performantele si modificarile pozitiei financiare. Informatia contabila, pe langa o utilizare
interna de catre management, este destinata utilizatorilor externi definiti de: investitorii de capital,
bancherii, angajatii, furnizorii, clientii, guvernul si institutiile sale, precum si publicul.
Relatiile delimitate si evidentiate in contabilitate au, o determinare obiectiva, iar faptul ca ele
apar la intersectia intreprinderii cu tertii sunt divulgabile integral. Pornind de la aceasta stare,
contabilitatea este standardizata, adica se bazeaza pe norme privind productia, prezentarea si utilizarea
informatiilor contabile.
Contabilitatea de gestiune furnizeaza toata informatia contabila care este cuantificata, prelucrata
si transmisa pentru utilizarea interna de catre management. Ea descrie circuitul patrimonial intern al
intreprinderii, definit de activitatile consumatoare de resurse si producatoare de rezultate.
Obiectivele principale ale contabilitatii de gestiune sunt: calcularea analitica (pe feluri, purtatori
de costuri, locuri de activitate) a costurilor si rezultatelor, bugetarea interna a activitatii intreprinderii (pe
locuri de activitati); controlul de gestiune sau managerial privind costurile prestabilite si abaterile de la
aceste costuri.
Organizarea si functionarea contabilitatii de gestiune se bazeaza pe concepte si principii pur
interne al caror continut este liber de standardizare, fiind definit in functie de propriile conventii ale
fiecarei intreprinderi (de exemplu, formula costului produselor vandute) si care se gasesc deci in afara
oricarei normalizari (standardizari). In consecinta, desi organizarea contabilitatii de gestiune este
obligatorie, aceasta beneficiaza de o libertate separata in ceea ce priveste posibilitatea de adaptare de catre
fiecare intreprindere, in functie de specificul activitatii si de nevoile de informare in vederea actului
decizional.
Entitatile patrimoniale reprezinta spatiul de cunoastere
si actiune al contabilitatii. In raport de forma de proprietate asupra capitalului, unitatile patrimoniale pot fi
proprietate de stat si proprietate privata. Pentru exercitarea dreptului de proprietate privata s-au conturat
doua forme de organizare economica a intreprinderii, personala si sociala.
Intreprinderea proprietate sociala, denumita si societate comerciala, se constituie prin aportul
sau investitia de capital a doua sau mai multe persoane fizice si/sau persoane juridice in vederea efectuarii
de acte de comert.
Intreprinderea personala reprezinta forma organizatorica de exploatare a proprietatii in care o
singura persoana participa cu intregul capital, conduce direct si raspunde cu intreaga avere pentru
obligatiile asumate.
In cadrul unitatilor patrimoniale societatea comerciala reprezinta sfera de actiune in limitele
careia contabilitatea ia forme complete de supraveghere si control a resurselor, cheltuielilor si rezultatelor.
La acest nivel organizatoric se realizeaza in forma cea mai deplina activitatea de productie, de prestatii de
servicii, a marfurilor, de circulatie a marfurilor, a titlurilor de credit si a instrumentelor de plata, precum
si alte operatii accesorii activitatii de comert.
Dupa obiectul activitatii lor, societatile comerciale pot fi: de productie de bunuri; de circulatie a
marfurilor; de constructii - montaj si exploatari miniere de tot felul; de comert; de prestari de servicii in
domeniul financiar - bancar; de prestari de servicii in transporturi si asigurari; de prestari de servicii
diverse (controlul marfurilor, expertize, spectacole de cinematograf, teatru etc).
In raport cu forma de constituire si functionare, asa cum prevad sistemele de drept comercial,
societatile comerciale sunt de mai multe feluri: in nume colectiv, in comandita simpla, in comandita pe
actiuni, pe actiuni si cu raspundere limitata.
a) Societatea in nume colectiv (SNC) este aceea ale carei obligatii sociale sunt garantate cu
patrimoniul societatii si cu raspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociatiilor. Totodata, partile
sociale nu pot fi reprezentate de titluri de valoare negociabile.
b) Societatea in comandita simpla (SCS) este cea in care asociatii sunt de doua genuri:
comanditati, care raspund solidar si nelimitat, administrand direct societatea, si comanditari, care raspund
numai cu aportul propriu si care nu au dreptul sa se amestece in administrarea societatii. Capitalul social
este divizat in parti sociale care nu pot fi cedate de comanditari fara acordul unanim al acestora.
c) Societatea in comandita pe actiuni (SCA) are aceleasi caracteristici cu cea in comandita
simpla, cu deosebirea ca partile comanditarilor sunt separate in actiuni ca titluri de valoare negociabile.
d) Societatea pe actiuni (SA) este aceea ale carei obligatii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social, iar asociatii sunt obligati sa raspunda in limita capitalului subscris, exprimat in actiuni. Actiunile
pot fi transmise liber tertelor persoane, nefiind necesara o incuviintare din partea celorlalti asociati.
e) Societatea cu raspundere limitata (SRL) este aceea ale carei obligatii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social, iar asociatii, in numar limitat, raspund numai cu cota lor sociala. Partile sociale ale
asociatilor sunt, in principiu, netransmisibile altor persoane si nici reprezentate prin titluri de valoare
negociabile, asa cum sunt actiunile.
Constituirea efectiva a societatilor comerciale are loc numai daca intregul capital social a fost
subscris si fiecare asociat sau actionar a varsat in numerar sau a depus in natura, dupa caz, cota de aport
stabilita prin Legea societatilor comerciale nr. 31/1990, Contractul de societate si Statutul societatii.
Capitalul subscris este aportul pe care asociatii sau actionarii, in calitatea lor de proprietari, s-au angajat
sa-l puna la dispozitia societatii comerciale. Capitalul nedepus (nevarsat) este partea din capitalul subscris
care nu a fost inca fizic pusa la dispozitia societatii de catre asociati sau actionari.
Nevoia de armonizare si uniformitate in contabilitate impune normalizarea sa. Pe aceasta cale
se formalizeaza si materializeaza obiectivele, conceptele, metodele, regulile si procedurile privind
productia si utilizarea informatiei contabile.
Efortul de normalizare dar si produsul acesteia se concretizeaza in:
a) definirea de concepte, principii si norme contabile bazate pe o terminologie precisa si
identica pentru toti producatorii si utilizatorii de informatii contabile;
b) aplicarea lor practica in vederea asigurarii comparabilitatii in timp si spatiu, relevantei si
credibilitatii a informatiilor contabile.
Asa cum se degaja de mai sus nucleul normalizarii il reprezinta elaborarea de norme contabile
(standarde contabile in contabilitatea anglo - saxona). Norma contabila reprezinta o regula sau mai multe
reguli constituite ca sistem de referinta pentru productia de informatii contabile si validarea sociala a
situatiilor financiare (rapoarte financiare, documente contabile de sinteza sau bilant contabil).
Cadrul contabil general cuprinde conceptele si principiile teoretice care alcatuiesc impreuna
sistemul de referinta pentru intocmirea si prezentarea situatiilor financiare, pentru utilizatorii externi adica
ceea ce trebuie sa fie contabilitatea, delimiteaza ca teorie contabila normativa deci un caz particular al
teoriei contabile generale. Sau intr-o alta viziune, Cadrul contabil isi aroga calitatea de referential pentru
elaborarea normelor contabile si instrument de coerenta a normelor, reglementarilor si procedurilor
contabile.
Cadrul contabil general IASC abordeaza obiectivele situatiilor financiare; definirea,
recunoasterea si evaluarea elementelor reprezentate in situatiile financiare; caracteristicile calitative ale
informatiilor din situatiile financiare care determina utilitatea lor; conceptele de capital si de mentinere a
capitalului.
Cadrul general se refera la intocmirea si prezentarea situatiilor financiare cu scop general,
intocmite si prezentate cel putin anual. Ele contin informatiile care raspund necesitatilor comune
majoritatii utilizatorilor. Asa cum apreciaza Consiliul IASC, aproape toti utilizatorii iau decizii economice
pentru:
a) a hotari cand ca cumpere, sa pastreze sau sa vanda o investitie de capital;
b) a evalua raspunderea sau gestionarea manageriala;
c) a evalua capacitatea intreprinderii de a plati si de a oferi alte beneficii angajatilor sai;
d) a evalua garantiile pentru creditele acordate intreprinderii;
e) a determina politicile de impozitare;
f) a determina profitul si dividendele ce se pot distribui;
g) a elabora si utiliza date statistice despre venitul national;
h) a reglementa activitatea intreprinderilor.
Obiectivul situatiilor financiare este de a furniza informatia despre pozitia financiara a
intreprinderii, rezultatele (performanta) si modificarile pozitiei financiare ale intreprinderii. Toate aceste
informatii satisfac necesitatile comune ale majoritatii utilizatorilor, ele lasa in afara o serie de necesitati
informationale nefinanciare si predictive.
Informatiile privind pozitia financiara sunt oferite, in primul rand, de bilant, cele privind
rezultatul, prin contul de profit si pierdere, iar informatiile privind modificarile pozitiei financiare prin
intermediul unor situatii distincte.
Pozitia financiara a intreprinderii este definita de resursele economice pe care le controleaza, de
structura financiara a activelor, datoriilor si capitalului propriu, de lichiditatea si solvabilitatea valorilor
economice si de capacitatea sa de a se adapta la schimbarile mediului in care isi desfasoara activitatea.
Bibliografie
Contabilitate financiara, Mihai Ristea, Corina-Graziella Dumitru, curs in format digital, Biblioteca ASE Bucuresti
Alte aspecte introductive
Termeni juridici, grupare tematica
|
