Decizie neconstitutionalitate Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate privind Legea educatiei nationale, in ansamblul sau, precum si, in special, art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din lege

Curtea Constitutionala Anul 2016 [4 decizii] Anul 2015 [17 decizii] Anul 2014 [23 decizii] Anul 2013 [10 decizii] Anul 2012 [25 decizii] Anul 2011 [17 decizii] Anul 2010 [30 decizii] Anul 2009 [36 decizii] Anul 2008 [3 decizii] Anul 2007 [36 decizii] Anul 2006 [15 decizii] Anul 2005 [11 decizii] Anul 2004 [8 decizii] Anul 2003 [14 decizii] TOATE [249 decizii]	Recursuri in interesul Legii, recursuri ICCJ Anul 2015 [2 decizii] Anul 2014 [13 decizii] Anul 2013 [16 decizii] Anul 2012 [16 decizii] Anul 2011 [23 decizii] Anul 2010 [8 decizii] Anul 2009 [28 decizii] Anul 2008 [46 decizii] Anul 2007 [71 decizii] Anul 2006 [31 decizii] Anul 2005 [18 decizii] Anul 2004 [1 decizii] Anul 2003 [3 decizii] TOATE [276 decizii]
Cautare decizii:

Decizie neconstitutionalitate
Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate privind Legea educatiei nationale, in ansamblul sau, precum si, in special, art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din lege

Publicata in Monitorul Oficial nr. 136/2011 - M. Of. 136 / 23 februarie 2011

In temeiul dispozitiilor art. 146 lit. a) din Constitutie si al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, la data de 15 decembrie 2010, un grup de deputati a solicitat Curtii Constitutionale sa se pronunte asupra constitutionalitatii unor prevederi ale Legii educatiei nationale.

Sesizarea de neconstitutionalitate a fost inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 17.618 din 15 decembrie 2010 si constituie obiectul Dosarului nr. 4759A/2010.

Aceasta sesizare a fost semnata de catre urmatorii deputati: Cristian Mihai Adomnitei, Marin Almajanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihaita Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chitoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai-Aurel Dontu, Gheorghe Dragomir, George Ionut Dumitrica, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Gratiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Stefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolta, Mihai Lupu, Dan-Stefan Motreanu, Gheorghe- Eugen Nicolaescu, Ludovic Orban, Ionel Palar, Viorel Palasca, Cornel Pieptea, Gabriel Plaiasu, Cristina-Ancuta Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Calin Constantin Anton Popescu- Tariceanu, Adriana Ana Saftoiu, Nini Sapunaru, Adrian George Scutaru, Ionut-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Stirbu, Gheorghe-Mirel Talos, Adriana Diana Tusa, Claudiu Taga, Radu Bogdan Timpau, Ioan Tintean, Florin Turcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Mircea Dusa, Aurelia Vasile, Valeriu Stefan Zgonea, Laurentiu Nistor, Florin Iordache, Aurel Vladoiu, Costica Macaleti, Angel Tilvar, Carmen Ileana Moldovan, Madalin-Stefan Voicu, Nicolae Banicioiu, Eugen Bejinariu, Georgian Pop, Horia Teodorescu, Filip Georgescu, Gheorghe Ana, Ion Stan, Sorin Constantin Stragea, Cornel-Cristian Resmerita, Sonia-Maria Draghici, Iulian Claudiu Manda, Vasile Popeanga, Dumitru Chirita, Victor Cristea, Vasile Mocanu, Iuliu Nosa, Dan-Mircea Popescu, Ion Calin, Marian Neacsu, Ioan Damian, Gheorghe Antochi, Neculai Ratoi, Robert Sorin Negoita, Ioan Sorin Roman, Mugurel Surupaceanu, Marian Ghiveciu, Ion Burnei, Florentin Balosin Gust, Dumitru Boabes, Andrei Dolineaschi, Oana Tohme Stefanescu Niculescu-Mizil, Antonella Marinescu, Ileana Cristina Dumitrache, Manuela Mitrea, Radu Eugeniu Coclici, Lucretia Rosca, Viorel Stefan, Ioan Cindrea, Mircea Silvestru Lup, Cornel Itu, Victor Socaciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Rodica Nassar, Florian Popa si Dan Nica.

Autorii obiectiei de neconstitutionalitate au solicitat constatarea neconstitutionalitatii prevederilor Legii educatiei nationale pentru urmatoarele motive:

I. Se apreciaza ca sunt incalcate dispozitiile art. 1 alin. (4) si (5) coroborate cu dispozitiile art. 61 alin. (1) si ale art. 114 din Constitutie. Astfel, mentionandu-se Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, deputatii considera ca Legea educatiei nationale este neconstitutionala in ansamblul sau, adoptarea acesteia fiind realizata cu incalcarea normelor constitutionale referitoare la procedura de legiferare prin asumarea raspunderii de catre Guvern. Posibilitatea Guvernului de legiferare � ca autoritate legislativa delegata � nu poate fi neingradita, aceasta prerogativa nereprezentand un drept nesusceptibil de exercitare abuziva, deoarece in caz contrar s-ar permite eludarea principiului fundamental al separatiei puterilor in stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constitutia Romaniei. O astfel de procedura nu ar trebui utilizata decat in extremis, atunci cand adoptarea proiectului de lege in procedura obisnuita ori in procedura de urgenta nu este posibila, ori cand structura politica a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege.

Or, in opinia autorilor sesizarii, in cazul Legii educatiei nationale nu se poate retine vreuna dintre aceste justificari pentru recurgerea la procedura de urgenta, intrucat, de vreme ce exista o majoritate parlamentara care rezulta din faptul ca partidele respective au format Guvernul, adoptarea acesteia sub forma asumarii raspunderii nu este oportuna, cu atat mai mult cu cat intrarea sa in vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci pentru anul preuniversitar si universitar 2011�2012 [iar unele dintre prevederile actului normativ sunt aplicabile incepand cu anul scolar 2012�2013 conform art. 361 alin. (3) din proiect].

Se mai mentioneaza ca instanta de contencios constitutional a constatat deja, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, ca nu a fost identificat niciun demers al Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea proiectului Legii educatiei nationale in procedura de urgenta, retinandu-se deja in jurisprudenta constitutionala ca dezbaterea in procedura obisnuita in Parlament nu numai ca ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societatii civile in problema educatiei nationale.

Acceptarea ideii potrivit careia Guvernul isi poate asuma raspunderea asupra unui proiect de lege in mod discretionar ar semnifica transformarea acestei autoritati in putere legiuitoare, interferand cu atributiile de legiferare ale Parlamentului, si ar fi de natura sa incalce in mod flagrant dispozitiile art. 1 alin. (4) si ale art. 61 alin. (1) din Constitutie. In acest sens, Curtea Constitutionala a statuat deja pe cale jurisprudentiala ca asumarea raspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educatiei nationale apare ca fiind neconstitutionala, recurgerea la o astfel de modalitate de legiferare negasindu-si vreo motivare in fapt ori in drept.

Asadar, nerespectarea normelor constitutionale ale art. 114 atrage si infrangerea dispozitiilor art. 1 alin. (4) si (5) coroborate cu dispozitiile art. 61 alin. (1) din Constitutie, care dau expresie obligativitatii respectarii Legii fundamentale.

De asemenea, se mai arata ca Legea educatiei nationale, prin modalitatea in care a fost adoptata, vine in conflict cu prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constitutie. Astfel, asa cum a statuat si Curtea Constitutionala in Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, atat considerentele, cat si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozitiilor art. 147 alin. (4) din Constitutie, si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept.

Potrivit autorilor obiectiei de neconstitutionalitate, Guvernul Romaniei a ignorat vadit cele doua decizii anterioare pronuntate de Curtea Constitutionala a Romaniei, in privinta formei de adoptare a acestei legi prin angajarea raspunderii Guvernului.

Astfel, in prezent, are loc cea de-a treia tentativa a Guvernului de a-si angaja raspunderea pe Legea educatiei nationale, desi, fata de situatiile pentru care a fost sesizata Curtea Constitutionala in septembrie 2009 si octombrie 2010 nu a intervenit nicio schimbare. Din contra, in fapt, stadiul dezbaterii proiectului de lege a educatiei nationale in Senat a avansat fata de perioada in care s-a facut sesizarea din octombrie 2010.

Concret, raportul asupra legii a fost deja adoptat in comisia de specialitate a Senatului, iar proiectul Legii educatiei nationale se afla pe ordinea de zi a plenului Senatului.

Autorii sesizarii solicita Curtii Constitutionale sa constate ca demersul Guvernului de a-si angaja raspunderea pentru adoptarea aceleiasi Legi a educatiei nationale este neconstitutional, deoarece deciziile Curtii Constitutionale au putere obligatorie, inclusiv asupra Guvernului si Parlamentului.

De fapt, Guvernul doreste sa se substituie in activitatea de legiferare a Parlamentului, fapt inadmisibil, avand in vedere dispozitiile art. 61 alin. (1) din Constitutia Romaniei, potrivit carora Parlamentul este organul reprezentativ suprem si unica autoritate legiuitoare a tarii.

II. Autorii sesizarii considera ca dispozitiile art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din Legea educatiei nationale contravin dispozitiilor art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) si (2) privind egalitatea in drepturi, art. 32 alin. (6) privind garantarea autonomiei universitare, precum si ale art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales.

Se afirma ca dispozitiile din lege care prevad ca pe raza unei unitati administrativ-teritoriale, cu mai multe unitati de invatamant cu predare in limbile minoritatilor nationale, functioneaza cel putin o unitate scolara cu personalitate juridica, pentru fiecare limba materna, indiferent de efectivul de elevi, incalca art. 16 alin. (1) si (2) din Constitutie, intrucat in judetele Harghita, Covasna si Mures, Satu Mare si Bihor se poate ajunge in situatia in care copiii populatiei de etnie romana sa nu aiba o scoala a lor, in conditiile in care prevederile art. 19 alin. (1) din lege stabilesc ca numarul de elevi necesar pentru infiintarea unei scoli cu personalitate juridica este de 300, in timp ce pentru elevii minoritatilor nationale care invata in limba materna, indiferent de efectivul de elevi, pentru fiecare limba materna, se va infiinta o scoala cu personalitate juridica, cu toata structura necesara: director, contabil etc. Discriminarea pozitiva care se face in privinta elevilor apartinand minoritatilor nationale nu trebuie aplicata cu ignorarea sau limitarea drepturilor majoritatii, prin inegalitatea in fata legii sau prin discriminari.

De asemenea, dispozitiile legii ce prevad ca elevii care, in localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a invata in limba lor materna, sunt sprijiniti prin decontul transportului la cea mai apropiata scoala cu predare in limba materna, sau primesc cazare si masa gratuite in internatul unitatii de invatamant cu predare in limba materna instituie o discriminare fata de elevii care studiaza in limba romana, pentru ca in cazul lor nu exista o prevedere similara.

Dispozitiile conform carora disciplina limba si literatura romana se preda dupa programe scolare si manuale elaborate in mod special pentru minoritatea respectiva instituie, in opinia autorilor sesizarii, un drept colectiv, facandu-se o discriminare pe baza unui criteriu interzis prin art. 4 alin. (2) din Constitutia Romaniei, si anume etnia. Exista, in acest fel, o diferenta de tratament juridic prin instituirea unor programe diferite de studiu al limbii si literaturii romane, in timp ce art. 13 din Constitutie prevede ca limba oficiala este limba romana.

De altfel, dispozitiile art. 45 alin. (5), (6) si (7) din lege intra in contradictie cu art. 4 alin. (2) din Constitutie pentru ca genereaza o discriminare vadita pe criteriul locului de nastere al cetateanului roman.

Faptul ca dispozitiile legii prevad ca in unitatile scolare cu predare si in limbile minoritatilor nationale unul dintre directori va fi obligatoriu din randul cadrelor didactice dintre minoritatea respectiva instituie o discriminare pozitiva pentru cadrele didactice din cadrul minoritatilor nationale, dezavantajand cadrele didactice ce predau in limba romana.

Art. 16 alin. (1) din Constitutie este incalcat si prin faptul ca legea interzice ocuparea oricarei functii de conducere la universitatile de stat, particulare si confesionale dupa indeplinirea varstei de pensionare, cu exceptia mandatelor in exercitiu la data intrarii in vigoare a legii. Aceste persoane cu functii de conducere dintr-o universitate sunt puse intr-o stare de inferioritate legislativa fata de alte categorii profesionale care au dreptul sa ocupe functii de conducere dupa indeplinirea varstei de pensionare, cum ar fi persoanele care indeplinesc functii de conducere la nivelul Parlamentului si la nivelul altor institutii.

Autonomia universitara prevazuta de art. 32 alin. (6) din Constitutie este incalcata prin dispozitiile legii care prevad ca Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului controleaza modul in care universitatile isi exercita autonomia universitara, ca propune Guvernului initierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiintare a institutiei de invatamant superior in cauza si ca documentul de baza al unei universitati � carta universitara � poate fi adoptata numai cu rezolutia pozitiva a ministrului educatiei, cercetarii, tineretului si sportului.

Autonomia inseamna, in primul rand, libertate de reglementare, care, in niciun caz, nu se supune �controlului* unei autoritati executive cum este Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului. Sunt neconstitutionale si prevederile legale care dispun ca Guvernul, la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, poate infiinta facultati, in cadrul universitatilor de stat, cu consultarea senatului universitar. De asemenea, faptul ca ministrul educatiei, cercetarii, tineretului si sportului poate revoca din functie rectorul unei universitati incalca principiul autonomiei universitare, precum si principiul simetriei in drept, potrivit caruia entitatea care a ales poate determina revocarea celui pe care l-a ales sau desemnat.

Or, rectorul este ales de catre senatul universitatii, fara implicarea ministerului sau a ministrului. Se mai invoca, in acest sens, Decizia Curtii Constitutionale nr. 72 din 18 iulie 1995. Exista si alte prevederi afectate de vicii de neconstitutionalitate, cum ar fi acelea care prevad reducerea sau eliminarea temporara sau definitiva a accesului la finantarile din surse publice la propunerea Consiliului de etica si management universitar. Insa acest consiliu este constituit din persoane din afara universitatii � reprezentanti ai ministerului, precum si ai altor organisme care nu au legatura cu universitatea.

Prevederile art. 37 alin. (1) privind dreptul la vot din Constitutia Romaniei sunt incalcate atunci cand se interzice persoanelor care ocupa o functie de conducere sau de demnitate publica sa exercite functia de rector pe perioada exercitarii mandatului sau atunci cand interzice unui rector detinerea de functii de conducere in cadrul unui partid politic, pe perioada exercitarii mandatului. Trebuie luate in considerare si dispozitiile prevederilor art. 40 alin. (3) din Constitutia Romaniei care prevad categoriile de persoane ce nu fac parte din partidele politice, iar rectorii nu sunt mentionati printre aceste categorii. De altfel, in perioada interbelica, rectorii erau membri de drept ai Senatului Romaniei.

In opinia autorilor sesizarii, Legea educatiei nationale procedeaza la o nationalizare efectiva de catre stat, cu incalcarea art. 44 alin. (2), (3) si (4) din Constitutie, a patrimoniului unitatilor de invatamant particular si confesional preuniversitar. Acest lucru se realizeaza prin abrogarea �art. 110 alin. (5) din Legea invatamantului nr. 84/1995*, care prevedea ca patrimoniul unitatilor de invatamant particular si confesional este proprietatea fondatorilor, aceasta revenind, conform art. 60 din Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, altor persoane juridice decat fondatorii persoane fizice, inclusiv statului [art. 60 alin. (4)]. Aceasta abrogare se face prin art. 361 alin. (2) din titlul VII � Dispozitii finale si tranzitorii, acest articol fiind considerat neconstitutional.

In conformitate cu dispozitiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisa presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si formula punctele de vedere asupra sesizarii de neconstitutionalitate.

Presedintele Senatului a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 2.654 din 20 decembrie 2010, inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 17.793 din 20 decembrie 2010, punctul sau de vedere, in care se arata ca sesizarea de neconstitutionalitate este intemeiata, intrucat prevederile Legii educatiei nationale incalca art. 114, art. 16 alin. (1) si (2), art. 32 alin. (6), art. 37 alin. (1) si art. 44 alin. (2) din Constitutie.

Invocand jurisprudenta Curtii Constitutionale in materie, Presedintele Senatului considera ca Guvernul nu poate recurge la procedura angajarii raspunderii in fata Parlamentului asupra unui proiect de lege ori de cate ori constata ca Parlamentul nu dezbate ori nu adopta un proiect de lege pe cat de repede si-ar dori acesta, ori cand constata ca dezbaterile legislative nu converg intr-o directie dorita de Executiv, ci numai atunci cand fie proiectul de lege respectiv nu a figurat in programul de guvernare � caz in care votul dat la investitura nu mai este suficient �, fie in cazul in care, fata de programul de guvernare aprobat de Parlament prin acordarea votului de incredere, masura legislativa respectiva a devenit imperios necesar a fi adoptata altfel decat prin procedurile legislative obisnuite. Orice alta interpretare a dispozitiilor art. 114 din Constitutie reprezinta o eludare a principiului separatiei puterilor in stat si o incalcare a dispozitiilor art. 61 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.

Or, prin decizia de a-si angaja raspunderea asupra proiectului Legii educatiei nationale, Guvernul a actionat discretionar, depasindu-si competentele, in conditiile in care, in prezent, la Senat, in calitate de camera decizionala, se afla in dezbaterea comisiilor permanente un proiect de lege cu acelasi obiect de reglementare initiat tot de Guvern si depus la Parlament in luna aprilie a acestui an, iar in Programul de guvernare al actualului cabinet, la cap. V, educatia figureaza ca o componenta esentiala a dezvoltarii durabile pentru orice societate, ce reclama o reglementare unitara, completa, sistematica si coerenta a domeniului, cu participarea tuturor segmentelor sociale implicate in acest proces.

De asemenea, modul in care s-a derulat in Parlament procedura angajarii raspunderii asupra proiectului Legii educatiei nationale, faptul ca aceasta a fost considerata adoptata, in pofida faptului ca acest proiect de act normativ a fost restituit Guvernului inca de la data de 30 noiembrie 2010, precum si decizia plenului reunit al Camerei Deputatilor si Senatului din data de 14 decembrie 2010 de a considera legea mentionata ca fiind adoptata prin procedura angajarii raspunderii plaseaza adoptarea acestei legi in afara oricaror reguli procedurale constitutionale si regulamentare, ceea ce constituie o incalcare a dispozitiilor constitutionale referitoare la competenta de legiferare a Parlamentului, in general, si in special a celor prevazute la art. 114 din Constitutie. Fata de situatia de fapt � ce tine de intreaga desfasurare a procedurii de adoptare a Legii educatiei nationale � si avand in vedere termenele constitutionale procedurale, a caror incalcare este evidenta in cazul Legii educatiei nationale, se impune constatarea neconstitutionalitatii acesteia, validarea de catre Curtea Constitutionala a intregii proceduri derulate putandu-se constitui, pentru viitor, in opinia Presedintelui Senatului, intr-un precedent extrem de periculos si intr-un punct de plecare a unor abuzuri constitutionale la indemana oricarei majoritati parlamentare.

Nici Constitutia si nici regulamentele parlamentare nu cuprind referiri la consecintele juridice asupra procedurii parlamentare in cazul sesizarii Curtii Constitutionale, cu privire la solutionarea unui conflict juridic de natura constitutionala; de asemenea, nici Curtea Constitutionala � prin cele doua decizii ale sale referitoare la cele doua conflicte constatate � nu a statuat nimic in aceasta privinta.

Mai mult decat atat, retragerea semnaturilor de sustinere a motiunii de cenzura de catre unii dintre semnatarii acesteia � ceea ce a echivalat cu imposibilitatea prezentarii si dezbaterii ei, intrucat nu mai indeplinea conditiile constitutionale pentru promovare � reprezinta un alt eveniment survenit in cursul procedurii angajarii raspunderii Guvernului asupra Legii educatiei nationale, care a angrenat depasirea termenelor constitutionale in constatarea adoptarii respectivei legi. Astfel, fata de aceasta situatie � care lipseste de efecte Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 � Birourile permanente ale celor doua Camere au considerat ca, potrivit considerentelor cuprinse in Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, este de competenta Guvernului si a Parlamentului sa se pronunte asupra proiectului Legii educatiei nationale si intreruperea procedurii parlamentare a proiectului de lege cu acelasi obiect de reglementare aflat in dezbatere la Senat, in calitate de Camera decizionala.

In acest context, presedintele Senatului considera ca decizia plenului celor doua Camere ale Parlamentului de a considera Legea educatiei nationale ca fiind adoptata pe calea angajarii raspunderii Guvernului este discretionara si abuziva prin faptul ca de la momentul deciziei Birourilor permanente reunite de restituire a proiectului Legii educatiei nationale catre Guvern si pana la momentul constatarii adoptarii legii au trecut mai bine de 15 zile, timp in care s-a adus la cunostinta membrilor Parlamentului faptul ca proiectul de lege a fost restituit Guvernului. Totodata, prin adoptarea Legii educatiei nationale se incalca si dispozitiile art. 1 alin. (4) din Constitutie, republicata, ce consacra, pe de o parte, separatia puterilor in stat, iar, pe de alta parte, obligatia autoritatilor publice de a-si indeplini loial si cu buna-credinta competentele constitutionale. In consecinta, constatarea adoptarii Legii educatiei nationale in afara oricaror termene constitutionale � dupa restituirea acestui proiect de lege catre Guvern si in conditiile in care aceasta procedura a fost constatata ca fiind neconstitutionala prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 � reprezinta, in opinia presedintelui Senatului, o incalcare a competentelor de legiferare ale Parlamentului, ceea ce antreneaza neconstitutionalitatea Legii educatiei nationale adoptate prin procedura angajarii raspunderii Guvernului in fata Parlamentului.

Pe fond, presedintele Senatului s-a raliat opiniei autorilor sesizarii de neconstitutionalitate. Presedintele Camerei Deputatilor a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 51/6.126 din 20 decembrie 2010, inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 17.801 din 20 decembrie 2010, punctul sau de vedere, in care se arata ca sesizarea de neconstitutionalitate este neintemeiata. Astfel, presedintele Camerei Deputatilor considera ca procedura utilizata de Guvern de angajare a raspunderii asupra Legii educatiei nationale a fost conforma cu dispozitiile art. 114 din Constitutie. De asemenea, nu sunt incalcate prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Legea fundamentala. Se apreciaza ca, daca s-ar uni dispozitivul si considerentele Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, s-ar ajunge la concluzia constitutionalitatii procedurii de angajare a raspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educatiei nationale, pentru ca opinia concurenta a unui judecator este, cat priveste continutul, alaturi de opinia separata formulata de 4 judecatori. In aceste conditii, opinia concurenta, datorita rolului sau si faptului ca judecatorul care a formulat-o a votat pentru dispozitivul deciziei, ar trebui sa fie unita cu considerentele deciziei in cauza, si nu cu dispozitivul acesteia, astfel incat angajarea raspunderii in cauza ar fi constitutionala.

Presedintele Camerei Deputatilor considera ca prevederile legii atacate sunt in conformitate cu dispozitiile art. 16 din Constitutie, cu dispozitiile art. 32 din Constitutie, avand in vedere ca autonomia universitara este garantata in conditiile legii, cu dispozitiile art. 37 alin. (1) din Legea fundamentala, tinand cont de faptul ca legea poate institui �reguli specifice incompatibilitatii rectorilor sau altor functii specifice*, si cu dispozitiile art. 44 alin. (2)�(4), avand in vedere ca criticile nu sunt motivate in niciun fel.

Guvernul a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 5/9.829 din 20 decembrie 2010, inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 17.789 din 20 decembrie 2010, punctul sau de vedere, in care se arata ca sesizarea de neconstitutionalitate este neintemeiata. Astfel, in viziunea Guvernului, contextul in care in prezent Guvernul si-a asumat din nou raspunderea pe calea aceleiasi proceduri de exceptie asupra Legii educatiei nationale prezinta neindoielnic elemente de diferenta fata de momentul septembrie 2009, motivele relevate in Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 fiind inlaturate.

Proiectul Legii educatiei nationale asupra caruia Guvernul si-a asumat raspunderea in anul 2010 este cu totul distinct ca materie si parcurs legislativ de cel din anul 2009. Astfel, Guvernul si-a angajat raspunderea dupa parcurgerea procedurii legislative la Camera Deputatilor, legea fiind inaintata in luna mai 2010 la Senat, care a depasit termenul rezonabil pentru finalizarea procesului legislativ. In conditiile in care la nivelul Senatului � in calitate de Camera decizionala � proiectul inregistra un veritabil blocaj, pe de o parte, si data fiind necesitatea reglementarii cu maxima celeritate intr-un domeniu de importanta maxima (educatia reprezentand o componenta vitala a procesului de reforma a statului), pe de alta parte, intreruperea procedurii de examinare si dezbatere a proiectului de lege la nivelul Senatului poate fi apreciata drept legitima si oportuna.

Potrivit Programului de Guvernare 2009�2012, educatia reprezinta o componenta strategica, esentiala a dezvoltarii durabile pentru societate. Urgenta adoptarii Legii educatiei nationale rezulta si din faptul ca procesul de reforma intr-un domeniu atat de important presupune in mod necesar parcurgerea unor etape pregatitoare prealabile implementarii propriu-zise, etape care sa se desfasoare inainte de inceperea unui nou an scolar.

Astfel, potrivit art. 327 din proiectul de lege examinat, acest act normativ ar urma sa intre in vigoare in termen de 30 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. In plus, se poate invoca si imprejurarea ca masurile de reorganizare a invatamantului preuniversitar si universitar pe care implementarea dispozitiilor acestei legi le genereaza nu pot fi aplicate instantaneu, la momentul intrarii in vigoare a legii, necesitand elaborarea si adoptarea unei ample si complexe legislatii secundare in aceasta materie, care sa fie de natura sa asigure aplicarea intr-o maniera adecvata si eficienta a prevederilor legii.

Mecanismul constitutional reglementat la art. 114 a fost instituit de catre legiuitorul constituant in vederea asigurarii unui mijloc de actiune si de control reciproc intre puterea legislativa si puterea executiva, ca o garantie a respectarii principiului separatiei puterilor in stat, insa instituirea unor modalitati de actiune si de control al Legislativului asupra Executivului nu presupune subordonarea puterii executive celei legislative, ci, dimpotriva, reprezinta echilibrul si controlul reciproc al puterilor.

Este adevarat ca nu se poate contesta rolul Parlamentului de �organ reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii*, consfintit de art. 61 alin. (1) din Constitutie, insa chiar Legea fundamentala consacra doua institutii juridice care permit Guvernului sa participe, in mod exceptional, la actul legiferarii, si anume: �angajarea raspunderii Guvernului* � art. 114 si �delegarea legislativa* � art. 115.

Odata declansata procedura asumarii raspunderii de catre Guvern, acesta nu mai poate sa renunte la ea, iar dezbaterea unei motiuni de cenzura depuse in urma unei asumari a raspunderii de catre Guvern este o obligatie, si nu o facultate a Parlamentului, avand in vedere ca, potrivit art. 113 alin. (3) din Legea fundamentala: �Motiunea de cenzura se dezbate dupa 3 zile de la data cand a fost prezentata in sedinta comuna a celor doua Camere*.

De aceasta obligatie Parlamentul nu poate fi exonerat nici prin pronuntarea Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 a Curtii Constitutionale, deoarece, in conformitate cu art. 147 din Constitutie, efectele deciziilor Curtii Constitutionale se produc ope legis numai in masura in care declara neconstitutionale actele normative supuse acestui tip de control. Deciziile pronuntate in materia conflictelor juridice dintre autoritati sunt obligatorii doar in modalitatea in care Curtea intelege sa solutioneze aceste conflicte.

Or, Curtea Constitutionala, prin decizia sus-mentionata, a constatat doar existenta unui conflict si a statuat, in cuprinsul motivarii, ca solicitarea autorului sesizarii ca instanta de contencios constitutional sa oblige Guvernul sa renunte la procedura angajarii raspunderii excedeaza competentei sale, solutia apartinand in exclusivitate autoritatilor publice aflate in conflict.

Fata de cele mai sus invederate, nu se poate retine, asadar, in opinia Guvernului, incalcarea, prin asumarea raspunderii Guvernului pe proiectul Legii educatiei nationale, a dispozitiilor art. 1 alin. (4) si (5), art. 61, art. 114 si art. 142 alin. (1) din Constitutie.

Mai mult decat atat, prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 Curtea Constitutionala a stabilit ca exista un conflict juridic de natura constitutionala intre Guvern si Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate motiunea de cenzura depusa de opozitia parlamentara, dezbatere care, odata declansata, tinand seama de prevederile Constitutiei, nu poate fi oprita.

Astfel, in decizie s-a apreciat ca Parlamentul se afla in culpa, deoarece �ignora decizia Guvernului de angajare a raspunderii, motivat de pronuntarea de catre Curtea Constitutionala a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010. Astfel, Parlamentul, prin presedintele Senatului, isi justifica actiunea prin pronuntarea de catre Curtea Constitutionala a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, pe cand Guvernul contesta aplicabilitatea deciziei mentionate intr-o procedura de angajare a raspunderii sale deja inceputa*.

Asadar, in cuprinsul deciziei sus-mentionate s-a constatat ca procedura asumarii trebuie sa continue si ca blocajul constitutional creat poate fi eliminat doar prin continuarea procedurilor parlamentare de asumare a raspunderii Guvernului, intrucat �Parlamentul nu are competenta de a impiedica Guvernul sa ia decizia angajarii raspunderii; de asemenea, odata luata aceasta decizie, Parlamentul nu poate impiedica Guvernul sa continue procedura in cauza, intrucat s-ar ajunge la situatii inadmisibile in care un Guvern minoritar sa nu isi poata angaja niciodata raspunderea, ceea ce incalca in mod flagrant art. 114 din Constitutie. De asemenea, nici Guvernul nu isi poate retrage cererea de angajare a raspunderii, fiind un act irevocabil al sau. In acest context constitutional, depunerea motiunii de cenzura are semnificatia declansarii controlului parlamentar asupra activitatii Guvernului si mutatis mutandis constituie un act irevocabil in sensul initierii acestui control; este o arma pusa indeobste la indemana opozitiei parlamentare si nu in ultimul rand este o forma de exprimare a opozitiei fata de masurile adoptate de Guvern. In consecinta, impiedicarea prezentarii si refuzul de a dezbate o motiune de cenzura deja depusa sunt contrare Constitutiei, deoarece acest lucru ar echivala cu eliminarea posibilitatii opozitiei parlamentare de a cenzura si controla deciziile guvernamentale de angajare a raspunderii*.

Si pe fond se considera ca obiectia de neconstitutionalitate este neintemeiata. Astfel, prevederile art. 45 alin. (5) si (6) din lege nu creeaza, in opinia Guvernului, o discriminare pozitiva pentru elevii apartinand minoritatilor nationale din zonele indicate de autorii sesizarii de neconstitutionalitate. In primul rand, nu se poate interpreta ca elevii romani din acele judete �nu vor putea avea o scoala*, textele criticate nefacand altceva decat sa stabileasca modalitatea de dobandire a personalitatii juridice de catre unitatile de invatamant cu predare in limbile minoritatilor nationale. Chiar daca se poate intalni in practica si �ipoteza in care in respectivele zone scolile cu predare in limbile minoritatilor nationale ar avea personalitate juridica, in timp ce cele cu predare in limba romana nu, neindeplinind conditia numarului minim de 300 de elevi, acest fapt nu inseamna ca acestea din urma nu exista, fiind doar modalitatea aleasa de legiuitor pentru organizarea celor doua unitati de invatamant*. In randul limbilor materne se afla si limba romana, care are acest statut pentru cetatenii romani de nationalitate romana. Asadar, prevederea legala respectiva este valabila pentru toate limbile materne (si a majoritatii si ale minoritatii).

In ceea ce priveste sustinerea ca prin dispozitiile art. 45 alin. (7) din legea analizata se incalca, de asemenea, art. 16 alin. (1) din Constitutie, Guvernul apreciaza ca aceasta nu are fundament real, intrucat regula impusa de Constitutie si respectata de legea in discutie este aceea a desfasurarii invatamantului in limba romana. Organizarea unitatilor de invatamant cu predare in limbile minoritatilor nationale este o situatie de exceptie, reglementata de legiuitor pentru aceasta ultima categorie, dat fiind faptul ca, potrivit art. 4 alin. (2) din Constitutie, �Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de nationalitate [...]*. Or, in aceste conditii, si pentru elevii ce fac parte din minoritatile nationale trebuie asigurat dreptul fundamental la invatatura garantat de art. 32 din Legea fundamentala.

Autorii sesizarii au inteles, in mod gresit, ca sintagma �limba materna* se refera doar la copiii apartinand minoritatilor nationale, desi limba romana este, pentru copiii romani, limba materna. Ca urmare, acest articol se aplica tuturor elevilor care, in localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a studia limba materna, inclusiv elevilor romani aflati in aceasta situatie. Art. 46 alin. (2) din lege, care reglementeaza faptul ca disciplina limba si literatura romana se preda dupa programe scolare si manuale elaborate in mod special pentru minoritatea respectiva, nu aduce atingere, in opinia Guvernului, art. 16 coroborat cu art. 4 si art. 13 din Constitutie.

Astfel, textul legal criticat nu incalca regula potrivit careia limba oficiala in Romania este limba romana, ci doar reglementeaza o modalitate accesibila de invatare a acestei limbi de catre elevii apartinand minoritatilor nationale, avand in vedere ca si acestia au dreptul la garantarea dreptului la invatatura, la fel ca orice alt cetatean al acestei tari. In plus, posibilitatea utilizarii limbii materne este reglementata si in alte domenii, cum ar fi: administratie publica, justitie si amenajarea teritoriului. Art. 46 alin. (2) din lege exprima dreptul de �accesare* a limbii romane al tuturor minoritatilor nationale, astfel incat acestea sa poata dobandi competente tinand cont de specificul minoritatilor respective.

De asemenea, dispozitiile art. 45 alin. (9) din lege nu incalca art. 16 din Legea fundamentala si nu creeaza o discriminare pozitiva a cadrelor didactice apartinand minoritatilor nationale, textul reglementand doar modalitatea de organizare si conducere a unitatilor de invatamant cu predare si in limbile minoritatilor nationale, solutie aleasa de legiuitor tocmai in considerarea faptului ca si pentru acestea din urma trebuie asigurate toate garantiile si drepturile din Constitutie. Functiile de conducere pot fi ocupate in mod egal de oricine indeplineste criteriile de competenta profesionala, indiferent de limba de predare in care se studiaza in unitatea de invatamant respectiva, si nu limiteaza dreptul de acces la aceeasi functie de conducere al unui cetatean care nu apartine minoritatii respective intr-o unitate de invatamant cu predare in limba acelei minoritati.

In ceea ce priveste critica autorilor obiectiei, potrivit careia art. 121 din lege incalca autonomia universitara garantata de art. 32 alin. (6) din Constitutie, Guvernul arata ca nu este afectata autonomia universitara. Mentionand considerentele Deciziei Curtii Constitutionale nr. 23 din 20 ianuarie 2005, potrivit carora autonomia universitara nu inseamna independenta institutiilor de invatamant superior si nici nu implica existenta unei autonomii de reglementare si de decizie a acestora in afara cadrului legal, care este general obligatoriu, Guvernul considera ca prin Legea educatiei nationale s-a procedat chiar la o extindere a autonomiei universitare prin acordarea unor drepturi si responsabilitati extinse din asumarea unei misiuni clar definite prin Carta universitara privind activitatea asumata ca institutie ce furnizeaza servicii de educatie si formare, de cercetare, precum si alte activitati in cadrul societatii romanesti, cu asumarea raspunderii publice. In aceste conditii de deschidere si de responsabilizare este evident ca universitatile reprezinta parteneri responsabili ai societatii romanesti in crearea unor servicii educationale de formare a cetatenilor Romaniei. Pe cale de consecinta, Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului (M.E.C.T.S.), in calitatea sa de autoritate publica, raspunde de modul in care este respectata legislatia invatamantului de catre toti furnizorii de servicii de educatie. Cu privire la prevederile art. 125 alin. (1) lit. a) si art. 212 alin. (3) din lege, Guvernul invedereaza ca in momentul in care o persoana isi asuma calitatea de rector este obligata sa isi asume si raspunderea publica in exercitarea acestei calitati. In cazul in care aceste obligatii sunt incalcate, Consiliul de etica si management universitar are rolul de a constata si de a propune spre sanctionare aceste abateri. Astfel, revocarea din functia de rector prevazuta la acest articol intervine ca o sanctiune, ca urmare a incalcarii obligatiilor in ceea ce priveste asumarea raspunderii publice, iar masura revocarii nu este o prerogativa absoluta a ministrului educatiei, ci intervine, tocmai cu respectarea principiului simetriei actelor juridice la emiterea actului administrativ, ulterior unor demersuri reglementate de art. 125 alin. (1) din Legea educatiei nationale.

In ceea ce priveste dispozitiile art. 125 alin. (1) lit. b) din lege, acestea reprezinta tot o sanctiune. Statul, reprezentat in aceasta ipoteza de Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, nu face decat sa administreze, asa cum considera de cuviinta, resursele bugetare, existand situatii in care poate aprecia ca utilizarea acestora pentru finantarea activitatii unei institutii de invatamant superior nu este o solutie optima. Solutia propusa nu echivaleaza cu interventia statului, prin minister, in modul de gestionare de catre conducerea unei universitati a surselor de finantare publice.

Cu privire la dispozitiile art. 125 alin. (1) lit. c) din lege, Guvernul precizeaza ca acestea apar ca o �sanctiune aplicata unui management defectuos, nefiind o modalitate de reorganizare intr-un mod mai judicios, care intr-adevar este prerogativa structurilor de conducere ale universitatilor, conform art. 123 din Legea educatiei nationale*. In cadrul acestei proceduri, ministerul nu are o putere discretionara. Art. 128 alin. (5) nu incalca principiul autonomiei universitare, intrucat rezolutia la care face referire textul de lege este o forma de exercitare a atributiilor M.E.C.T.S. prin care se asigura respectarea legalitatii. Carta universitara reprezinta documentul de baza in temeiul caruia universitatea functioneaza, iar orice prevedere contrara legislatiei in vigoare este nula de drept.

Practica anilor anteriori a demonstrat ca, fara o verificare de catre M.E.C.T.S., ca autoritate de stat in domeniu, apar nenumarate cazuri de invalidare a alegerilor structurilor de conducere din universitati, fapt ce a afectat in mod direct activitatea acestora prin prelungirea perioadelor de interimat, care in unele cazuri au ajuns la un an calendaristic. Prevederile art. 132 alin. (5) din lege nu reprezinta o imixtiune in autonomia universitara si nici incalcarea acestui principiu, deoarece prin textul de lege se reglementeaza o exceptie, iar consultarea senatului garanteaza respectarea principiului autonomiei universitare.

In ceea ce priveste prevederile art. 215 alin. (1) din lege, Guvernul considera ca acele cadre didactice care candideaza pentru ocuparea unei functii de conducere la universitatile de stat, particulare si confesionale se afla intr-o situatie diferita de cea a altor categorii socioprofesionale, cum este cazul parlamentarilor, astfel incat nici sub acest aspect nu poate fi retinuta incalcarea principiului constitutional al egalitatii in drepturi.

Dispozitiile art. 215 alin. (3) si (4) din lege, care stabilesc incompatibilitatea calitatii de rector, pe perioada indeplinirii mandatului, cu orice functie de conducere sau demnitate publica, respectiv cu detinerea unei functii de conducere in cadrul unui partid politic, nu incalca dreptul de a fi ales prevazut de art. 37 alin. (1) din Constitutie, ci doar stabilesc o incompatibilitate temporara, limitata la durata exercitarii mandatului de rector si justificata de necesitatea asigurarii tuturor conditiilor obiective pentru realizarea invatamantului ca serviciu public, dar si ca drept fundamental avand un continut economic-social si cultural.

Nu se pot retine nici argumentele referitoare la incalcarea art. 44 alin. (4) din Constitutie, prin abrogarea �art. 110 alin. (5) din Legea nr. 84/1995* care stabilea ca patrimoniul institutiilor de invatamant particular si confesional preuniversitar este proprietatea fondatorilor. Aceasta deoarece patrimoniul institutiilor de invatamant este un element propriu al acestora, ca entitati juridice separate, iar bunurile ce il constituie nu mai sunt in proprietatea fondatorilor din momentul in care acestia au consfintit sa le aduca drept contributie la constituirea patrimoniului institutiei de invatamant, nefiind vorba asadar despre o nationalizare. Mai mult decat atat, patrimoniul unei persoane juridice se constituie din totalitatea drepturilor si obligatiilor ce privesc bunurile acesteia, fiind inacceptabil ca in acelasi timp sa coexiste 2 proprietari asupra aceluiasi bun.

CURTEA,

examinand obiectia de neconstitutionalitate, punctele de vedere ale presedintelui Senatului, Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, dispozitiile legii criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. a) din Constitutie, precum si ale art. 1, 10, 15 si 18 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze sesizarea de neconstitutionalitate. Obiectul controlului de constitutionalitate, astfel cum rezulta din sesizarea formulata, il constituie dispozitiile Legii educatiei nationale, in ansamblul sau. Totusi, din motivarea obiectiei de neconstitutionalitate, Curtea constata ca aceasta vizeaza atat o critica de neconstitutionalitate extrinseca referitoare la modul de adoptare a legii criticate, cat si o critica de neconstitutionalitate intrinseca ce priveste, in special, prevederile legale ale art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din Legea educatiei nationale, prevederi care au urmatorul cuprins:

Art.45 alin. (5), (6), (7) si (9): �(5) Pe raza unei unitati administrativ-teritoriale, cu mai multe unitati de invatamant cu predare in limbile minoritatilor nationale, functioneaza cel putin o unitate scolara cu personalitate juridica, pentru fiecare limba materna, indiferent de efectivul de elevi.
(6) In cazul unitatilor de nivel gimnazial sau liceal cu predare in limbile minoritatilor nationale, singulare in municipiu, oras sau comuna se acorda personalitate juridica, indiferent de efectivul de elevi.
(7) Elevii care, in localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a invata in limba lor materna, sunt sprijiniti prin decontul transportului la cea mai apropiata scoala cu predare in limba materna, sau primesc cazare si masa gratuite in internatul unitatii de invatamant cu predare in limba materna. [...]
(9) In unitatile scolare cu predare si in limbile minoritatilor nationale, unul dintre directori va fi un cadru didactic din randul minoritatilor respective, cu respectarea criteriilor de competenta profesionala.*;

Art. 46 alin. (2): �Disciplina Limba si literatura romana se preda, pe tot parcursul invatamantului preuniversitar, dupa programe scolare si manuale elaborate in mod special pentru minoritatea respectiva.*;

Art. 121: �Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului este autoritate publica si este abilitat sa urmareasca, sa controleze aplicarea si respectarea reglementarilor legale in domeniul invatamantului superior si sa aplice, daca este cazul, sanctiuni. De asemenea, Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului controleaza modul in care universitatile isi exercita autonomia universitara, isi asuma misiunea generala si pe cea proprie si isi exercita raspunderea publica.*;

Art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c): �In cazul in care se constata nerespectarea obligatiilor prevazute la art. 124, Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului sesizeaza Senatul universitar in termen de 30 de zile de la data constatarii. Daca in termen de 3 luni de la data sesizarii, universitatea continua sa nu respecte obligatiile prevazute la art. 124, Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului aplica, in termen de maximum 6 luni de la data sesizarii initiale a Senatului universitar, una sau mai multe dintre urmatoarele masuri:
a) revocarea din functie a rectorului, in baza propunerii Consiliului de Etica si Management Universitar, cu consultarea Senatului universitar. In termen de maximum 5 zile lucratoare de la data revocarii din functie a rectorului, Senatul universitar are obligatia sa desemneze un prorector care reprezinta universitatea si care devine ordonator de credite pana la confirmarea unui nou rector de catre ministrul educatiei, cercetarii, tineretului si sportului. In termen de 3 luni de la revocarea din functie a rectorului, Senatul universitar finalizeaza procedurile de desemnare a unui nou rector, cu respectarea prevederilor legale in vigoare, si trimite spre confirmare ministrului educatiei, cercetarii, tineretului si sportului numele noului rector;
b) reduce sau elimina temporar sau definitiv accesul la finantarile din surse publice, la propunerea Consiliului de Etica si Management Universitar;
c) propune Guvernului initierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiintare a institutiei de invatamant superior in cauza.*;

Art. 125 alin. (2): �Constatarea incalcarii obligatiilor prevazute la art. 124 se face de catre Consiliul de Etica si Management Universitar, format din 11 membri, dupa cum urmeaza: 3 reprezentanti numiti de catre Consiliul National al Rectorilor, 3 reprezentanti ai Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, numiti de ministrul educatiei, cercetarii, tineretului si sportului, cate un reprezentant numit de catre Agentia Romana de Asigurare a Calitatii in Invatamantul Superior, denumita in continuare ARACIS, Consiliul National pentru Finantarea Invatamantului Superior, denumit in continuare CNFIS, Consiliul National al Cercetarii Stiintifice, denumit in continuare CNCS, Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare, denumit in continuare CNATDCU, si un reprezentant al federatiilor nationale ale studentilor.*;

Art. 128 alin. (5): �Carta universitara se adopta numai dupa rezolutia pozitiva a Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei universitare. Rezolutia privind avizul de legalitate se emite de catre Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului in termen de maximum 30 de zile de la data solicitarii institutiei de invatamant superior.*;

Art. 132 alin. (5): �Prin exceptie de la prevederile alin. (2), in situatii temeinic justificate, Guvernul, la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, poate infiinta facultati, in cadrul universitatilor de stat, cu consultarea Senatului universitar.*;

Art. 212 alin. (3): �Ministrul educatiei, cercetarii, tineretului si sportului poate revoca din functie rectorul in conditiile art. 125.*;

Art. 215 alin. (1), (3) si (4): �(1) Dupa implinirea varstei de pensionare, ocuparea oricarei functii de conducere in universitatile de stat, particulare si confesionale este interzisa, cu exceptia mandatelor in exercitiu la data intrarii in vigoare a prezentei legi. [...]
(3) Persoanele care ocupa o functie de conducere sau de demnitate publica nu pot exercita functia de rector pe perioada indeplinirii mandatului.
(4) Functia de rector este incompatibila cu detinerea de functii de conducere in cadrul unui partid politic, pe perioada exercitarii mandatului.*;

Art. 361 alin. (2): �La data intrarii in vigoare a prezentei legi, se abroga Legea invatamantului nr. 84/1995, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificarile si completarile ulterioare, art. 14 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calitatii educatiei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 642 din 20 iulie 2005, aprobata cu modificari prin Legea nr. 87/2006, cu modificarile ulterioare, Ordonanta Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studentilor inmatriculati la formele de invatamant la distanta sau cu frecventa redusa de a continua studiile la programe de studii de licenta autorizate sa functioneze provizoriu sau acreditate, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 581 din 20 august 2009, precum si orice alte dispozitii contrare.*

In opinia autorilor sesizarii, legea criticata contravine prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (4) si (5) privind principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat, respectiv al suprematiei Constitutiei, art. 4 alin. (2) privind criteriile de discriminare, art. 16 alin. (1) si (2) privind egalitatea in drepturi, art. 32 alin. (6) cu referire la autonomia universitara, art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales, art. 44 alin. (2), (3) si (4) privind dreptul de proprietate privata, art. 61 alin. (1) privind rolul si structura Parlamentului, art. 114 privind angajarea raspunderii Guvernului, art. 147 alin. (4) privind obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale.

Examinand obiectia de neconstitutionalitate, Curtea urmeaza a se pronunta, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie in critici de neconstitutionalitate extrinseca, iar pe de alta parte, asupra criticilor de neconstitutionalitate intrinseca a legii supuse controlului.

I. Raportat la critica de neconstitutionalitate extrinseca referitoare la incalcarea art. 1 alin. (4) si (5) coroborate cu dispozitiile art. 61 alin. (1) si ale art. 114 din Constitutie privind adoptarea legilor prin procedura angajarii raspunderii Guvernului, Curtea constata urmatoarele:

1. Legea supusa examinarii Curtii Constitutionale a fost adoptata prin procedura angajarii raspunderii Guvernului, reglementata de art. 114 din Constitutie. Aceasta procedura parlamentara implica raporturi de ordin constitutional intre doua puteri ale statului, deoarece este, prin continutul sau, un act al Guvernului, iar, prin efectul sau, fie produce un act de legiferare � asa cum este in cauza de fata �, fie determina demiterea Guvernului, in situatia in care o motiune de cenzura, depusa in termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, este adoptata cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.

2. Actul concret al angajarii raspunderii Guvernului cu privire la proiectul Legii educatiei nationale a fost examinat sub aspectul constitutionalitatii de catre Curtea Constitutionala, cu prilejul solutionarii conflictului juridic de natura constitutionala declansat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educatiei nationale si angajarea raspunderii de catre Guvern asupra acestui proiect.

3. Prezenta sesizare supune controlului de constitutionalitate exercitat de Curtea Constitutionala Legea educatiei nationale adoptata de catre Parlament. Constatarea adoptarii Legii educatiei nationale in conditiile descrise in sesizare este apreciata ca fiind o incalcare a competentei de legiferare a Parlamentului.

4. Curtea constata, in acest sens, ca adoptarea Legii educatiei nationale s-a realizat in urma retragerii, de catre unii dintre semnatari, a sustinerii motiunii de cenzura depuse ca urmare a angajarii raspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educatiei nationale, act care a determinat ca motiunea sa nu mai respecte conditiile constitutionale pentru a fi prezentata si dezbatuta. Aspectele de oportunitate care au determinat actul retragerii semnaturilor si, implicit, renuntarea la un instrument de control parlamentar al Guvernului prevazut de Constitutie nu intra in competenta de examinare a Curtii Constitutionale, intrucat vizeaza insasi decizia politica de adoptare a legii in cauza, decizie care nu este susceptibila a fi supusa controlului Curtii cata vreme, potrivit art. 61 alin. (1) din Constitutie, �Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.*

5. Curtea reaminteste in acest context, creat printr-o succesiune de acte ale Guvernului, respectiv Parlamentului, precum si de conflicte juridice de natura constitutionala intre cele doua autoritati, in legatura cu angajarea raspunderii asupra proiectului Legii educatiei nationale, ca rolul sau este, potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentala, acela de �garant al suprematiei Constitutiei*.

II. In ceea ce priveste neconstitutionalitatea intrinseca a unor texte din legea criticata, Curtea constata ca obiectia de neconstitutionalitate priveste mai multe probleme: invatamantul pentru persoanele apartinand minoritatilor nationale, autonomia universitara, ocuparea unor functii de conducere in cadrul universitatilor, dreptul de a fi ales si dreptul de proprietate.

1. Curtea retine ca autorii obiectiei de neconstitutionalitate isi structureaza critica pe doua paliere in privinta dispozitiilor legale care privesc invatamantul pentru persoanele apartinand minoritatilor nationale, primul vizand organizarea unitatilor de invatamant cu predare in limbile minoritatilor nationale, iar cel de-al doilea are in vedere predarea Limbii si literaturii romane dupa programe scolare si manuale elaborate in mod special pentru minoritatea respectiva.

Pentru a raspunde criticilor formulate, Curtea urmeaza sa clarifice notiunea de minoritate, sa faca aplicarea instrumentelor nationale si internationale relevante controlului de constitutionalitate ce vizeaza acest concept si sa stabileasca daca prevederile legale criticate corespund exigentelor acestora.

Astfel, Curtea observa ca, desi nu exista o definitie unanim acceptata a notiunii de minoritate, aceasta notiune vizeaza, in esenta, �un grup inferior din punct de vedere numeric fata de restul populatiei unui stat, aflat intr-o pozitie care nu este dominanta si ai carui membri [...] poseda caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populatiei si care manifesta, chiar si implicit, o anumita solidaritate in directia prezervarii culturii, traditiilor, religiei sau limbii lor* (a se vedea F. Capotorti � Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious and Linguistic Minorities, UN Document E/CN.4/Sub.2/384/Add.1�7� 1979, precum si, in acelasi sens, G. Alfredsson in contributia sa la Max Planck Encyclopedia of Public International Law). De asemenea, Curtea retine ca, potrivit pct. 11 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile minoritatilor a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, minoritatile nationale reprezinta grupuri separate sau distincte, bine definite si stabilite pe teritoriul unui stat, ai caror membri sunt cetateni ai statului si au anumite caracteristici religioase, lingvistice, culturale sau alte caracteristici care le disting de majoritatea populatiei. In consecinta, Curtea retine ca elementele subiective si obiective, care caracterizeaza notiunea de minoritate, sunt premisele obligatiei statului, mai ales in privinta persoanelor apartinand minoritatilor nationale, de a respecta si de a garanta dreptul la identitate al acestora. Rezulta ca statul are atat o obligatie negativa, de abtinere, aceea de a nu aduce atingere, prin masurile adoptate, identitatii persoanelor apartinand minoritatilor, cat si una pozitiva, de a sprijini pastrarea si dezvoltarea identitatii acestora, ca parte a patrimoniului cultural universal.

In acest sens, Curtea observa ca art. 6 din Constitutie garanteaza dreptul la identitate persoanelor apartinand minoritatilor nationale, textul constitutional citat prevazand, in mod expres, ca �Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase*. Modalitatea de implementare a acestui drept conferit de Constitutie persoanelor apartinand minoritatilor nationale este prevazuta in alin. (2) al aceluiasi text constitutional, care vizeaza luarea unor masuri corespunzatoare in acest sens. O atare obligatie procedurala pozitiva a statului este exprimata prin sintagma �masurile de protectie luate de stat* sub conditia conformitatii acestora cu �principiile de egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni romani*.

Avand in vedere specificul cauzei de fata, Curtea va retine, in analiza sa, aplicarea si interpretarea coroborata, in temeiul art. 11 si 20 din Constitutie, a prevederilor art. 6 si art. 32 alin. (3) din Constitutie cu instrumentele internationale incidente in materie.

Astfel, Curtea observa ca numeroase acte cu caracter international prevad dreptul la educatie, atat in general, cat si cu privire la situatia particulara a persoanelor apartinand minoritatilor nationale; in acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea mentioneaza: Declaratia Universala a Drepturilor Omului (art. 26), Pactul international privind drepturile civile si politice (art. 27), Conventia privind drepturile copilului (art. 30), Conventia pentru eliminarea oricaror forme de discriminare la adresa femeilor [art. 14 pct. 2 lit. d)], Conventia Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO) privind lupta impotriva discriminarii in educatie (art. 5), Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (art. 1 coroborat cu art. 14, respectiv art. 2 din Protocolul aditional la Conventie si art. 1 din Protocolul aditional nr. 12 la Conventie) si Carta sociala europeana (art. 17).

Din instrumentele internationale enumerate, Curtea observa ca, in acceptiunea pct. 1 din Comentariul general nr. 23 referitor la art. 27 din Pactul international privind drepturile civile si politice � Drepturile persoanelor apartinand minoritatilor �, acest articol din pact stabileste si recunoaste un drept care este conferit unor persoane apartinand grupurilor minoritare si care este distinct si complementar in raport cu toate celelalte drepturi de care acestea se bucura in baza Pactului, la fel ca oricare alta persoana (dreptul la propria viata culturala, de a profesa si de a practica propria religie sau de a folosi propria limba). Pct. 6.1 din acelasi comentariu prevede ca, desi art. 27 din pact este formulat in termeni negativi, acesta recunoaste totusi existenta unui �drept* si impune respectarea sa. In consecinta, statele parti sunt obligate sa se asigure ca existenta acestui drept este recunoscuta, iar exercitarea sa protejata impotriva oricarei incalcari. Totodata, potrivit pct. 6.2 din comentariu, drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale depind, la randul lor, de capacitatea grupului minoritar de a-si pastra cultura, limba sau religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, masuri pozitive pentru protejarea identitatii minoritatii si a drepturilor membrilor acestui grup de a se bucura si de a-si dezvolta propria cultura si limba si de a practica propria religie, in comun cu ceilalti membri ai grupului. In fine, protectia acestor drepturi este menita a asigura pastrarea si a continua dezvoltarea identitatii culturale, religioase si sociale a persoanelor apartinand minoritatilor respective, deci sa imbogateasca structura societatii in intregul sau (a se vedea, in acest sens, pct. 9 din comentariu).

De asemenea, in preambulul Declaratiei privind drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptata prin Rezolutia nr. 47/135 din 18 decembrie 1992 a Adunarii Generale a Organizatiei Natiunilor Unite, se arata ca promovarea constanta si realizarea drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale, etnice, religioase si lingvistice, constituie parte a dezvoltarii societatii in intregul ei intr-un cadru democratic.

Pe langa instrumentele internationale sus-mentionate, Curtea observa ca Romania este parte atat la Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, ratificata prin Legea nr. 33/1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 82 din 4 mai 1995, cat si la Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare, ratificata prin Legea nr. 282/2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 752 din 6 noiembrie 2007, ambele conventii fiind elaborate sub auspiciile Consiliului Europei.

Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale este primul instrument legal multilateral care vizeaza exclusiv protectia minoritatilor din Europa si care incearca sa promoveze egalitatea deplina si efectiva a persoanelor apartinand minoritatilor nationale prin crearea de conditii potrivite care sa le permita pastrarea si dezvoltarea propriei culturi, precum si conservarea identitatii [a se vedea, in acelasi sens, pct. 11 si 13 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile minoritatilor a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, care prevad, printre altele, dreptul minoritatilor nationale de a-si mentine si dezvolta cultura, respectiv obligatia statului de a lua toate masurile necesare pentru crearea unor conditii favorabile, care sa permita minoritatilor nationale sa isi dezvolte educatia, cultura, traditiile si obiceiurile]. Conventia-cadru stabileste o serie de principii pentru persoanele apartinand minoritatilor nationale aplicabile in sfera vietii publice, cum ar fi dreptul la intrunire libera, libertatea de asociere, libertatea de expresie, constiinta si religie, acces la mijloacele de informare in masa, precum si unele libertati legate de limba si educatie. In preambulul acestei conventii se prevede ca o societate pluralista si cu adevarat democratica trebuie nu numai sa respecte identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a fiecarei persoane apartinand unei minoritati nationale, dar si, deopotriva, sa creeze conditii corespunzatoare care sa le permita sa isi exprime, sa pastreze si sa dezvolte aceasta identitate. De asemenea, art. 15 din conventia-cadru prevede ca partile semnatare vor crea conditiile necesare pentru participarea efectiva a persoanelor apartinand minoritatilor nationale la viata culturala, sociala si economica si la treburile publice, in special acelea care le privesc direct. In raportul explicativ al conventieicadru se mentioneaza, prin raportare la art. 5 din Conventie, ca se recunoaste importanta coeziunii sociale, reflectandu-se dorinta, exprimata si in preambul, de a vedea in diversitatea culturala o sursa, ca si un factor, nu de divizare, ci de imbogatire a fiecarei societati.

Curtea constata ca, de exemplu, art. 12 si 14 din Conventiacadru privind protectia minoritatilor nationale prevad urmatoarele:

Art. 12: �1. Partile, daca este necesar, vor lua masuri in domeniul educatiei si al cercetarii, pentru a incuraja cunoasterea culturii, istoriei, limbii si religiei atat ale minoritatilor lor nationale, cat si ale majoritatii.
2. In acest context, partile vor asigura, intre altele, posibilitati corespunzatoare pentru pregatirea profesorilor, accesul la manuale si vor facilita contactele dintre elevi si profesori ai diferitelor comunitati.
3. Partile se angajeaza sa promoveze sanse egale de acces la educatia de toate nivelurile pentru persoanele apartinand minoritatilor nationale.*;

Art. 14: �1. Partile se angajeaza sa recunoasca dreptul oricarei persoane apartinand unei minoritati nationale de a invata limba sa minoritara.
2. In ariile locuite traditional sau in numar substantial de persoane apartinand minoritatilor nationale, daca exista o cerere suficienta, partile vor depune eforturi pentru a asigura, in masura posibilului si in cadrul sistemului lor educational, ca persoanele apartinand acestor minoritati sa beneficieze de posibilitati corespunzatoare de invatare a limbii lor minoritare ori de a primi o educatie in aceasta limba.
3. Paragraful 2 al acestui articol se va aplica fara a aduce atingere invatarii limbii oficiale ori predarii in aceasta limba.*

De asemenea, si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin Hotararea din 17 februarie 2004, pronuntata in Cauza Gorzelik si altii impotriva Poloniei, paragraful 93, citeaza preambulul Conventiei-cadru cu privire la minoritatile nationale (�societate pluralista si cu adevarat democratica trebuie nu numai sa respecte identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a fiecarei persoane apartinand unei minoritati nationale, dar si, deopotriva, sa creeze conditii corespunzatoare care sa le permita sa-si exprime, sa pastreze si sa dezvolte aceasta identitate*) si mentioneaza termenii de �pastrare* si �aparare* a �drepturilor sale [ale minoritatilor nationale �s.n.]*.

Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, in mod expres, faptul ca respectarea minoritatilor nationale constituie o conditie sine qua non pentru o societate democratica (paragraful 68 din hotararea citata). Toate instrumentele internationale mai sus retinute mentioneaza si prevad situatia speciala a persoanelor apartinand minoritatilor nationale, ceea ce impune statului o conduita deosebita fata de acestea.

Astfel, actele infraconstitutionale trebuie sa respecte si pot dezvolta atat exigentele Constitutiei, cat si cele cuprinse in actele internationale la care statul roman este parte. In acest sens, Curtea constata ca Legea educatiei nationale implementeaza si dezvolta aceste exigente intr-o maniera de natura a permite si garanta continua dezvoltare a identitatii culturale a persoanelor apartinand minoritatilor nationale. Curtea observa ca, in comentariul sau cu privire la educatie din perspectiva Conventiei-cadru (Strasbourg, 2006), Comitetul consultativ al Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor nationale enumera mai multe modele utilizate in ciclul primar pentru prezervarea limbii persoanelor apartinand minoritatilor nationale, dintre care unele se regasesc si in Legea educatiei nationale. Astfel, modelul implementat prin sectiunea a 12-a � Invatamantul pentru persoanele apartinand minoritatilor nationale a cap. II � Structura sistemului national de invatamant preuniversitar din titlul II � Invatamantul preuniversitar din Legea educatiei nationale este acela care consacra existenta scolilor cu predare in limba minoritatilor nationale, in care limba majoritatii este studiata ca o materie distincta; desigur, legiuitorul roman a prevazut un model extins, reglementarea criticata nevizand numai ciclul primar. Astfel, legiuitorul a inteles sa consacre o reglementare speciala cu privire la invatamantul preuniversitar, in ansamblu, pentru persoanele apartinand minoritatilor nationale.

Curtea constata ca dispozitiile art. 45 alin. (9) din lege, care prevad ca in unitatile scolare cu predare si in limbile minoritatilor nationale unul dintre directori va fi obligatoriu din randul cadrelor didactice din minoritatea respectiva, nu reprezinta o incalcare a prevederilor art. 16 din Constitutia Romaniei, avandu-se insa in vedere faptul ca trebuie sa fie respectate si criteriile de competenta profesionala. Aceste dispozitii legale reprezinta optiunea legiuitorului care a dorit ca in structurile de conducere ale institutiilor de invatamant respective sa fie reprezentate si persoanele apartinand respectivelor minoritati nationale, ca o expresie a unei societati in care se promoveaza cunoasterea si toleranta reciproce.

In ceea ce priveste dispozitiile art. 45 alin. (5) si (6) din lege, Curtea constata ca acestea nu incalca dispozitiile constitutionale invocate. Aceste prevederi fac aplicarea unui model organizational care presupune practici si politici care sa satisfaca nevoile educationale speciale ale membrilor unei minoritati nationale. Nu se poate sustine ca elevii apartinand populatiei majoritare romanesti, dar minoritare intr-o anumita zona ar fi discriminati, intrucat legea se refera la functionarea a cel putin unei unitati scolare cu personalitate juridica pentru fiecare limba materna. Legea nu prevede infiintarea unei unitati scolare numai pentru fiecare limba a minoritatilor nationale, ci pentru fiecare limba materna, existand deci posibilitatea ca limba materna sa fie limba romana a unor persoane care constituie o minoritate lingvistica intr-o anumita zona. O atare prevedere legala este derogatorie de la dispozitiile art. 19 alin. (1) din lege, care prevad anumite conditii pentru acordarea personalitatii juridice unei unitati de invatamant. De altfel, alin. (2) al art. 19 din lege mai prevede o serie de exceptii de la regula cu caracter de principiu.

In ceea ce priveste personalitatea juridica a unitatilor de invatamant mentionate la art. 45 alin. (5) si (6) din lege, Curtea observa ca este optiunea legiuitorului de a conferi personalitate juridica acestor unitati, pentru o mai buna administrare a activitatii de educatie.

In privinta textului art. 45 alin. (7) din lege, Curtea constata ca, desi plasat in sectiunea a 12-a � Invatamantul pentru persoanele apartinand minoritatilor nationale, continutul sau normativ vizeaza in mod explicit si situatia elevilor a caror limba materna este limba romana. Astfel, atat elevii care au o limba materna diferita de cea romana, cat si cei care au limba materna limba romana, daca in localitatea de domiciliu nu au posibilitatea de a invata in limba lor materna, sunt sprijiniti de catre autoritati prin decontarea transportului la cea mai apropiata scoala cu predare in limba materna sau primesc cazare si masa gratuite in internatul unitatii de invatamant cu predare in limba materna.

Curtea, analizand dispozitiile art. 46 alin. (2) din Legea educatiei nationale, prin raportare la critica de neconstitutionalitate formulata, constata ca acestea nu contravin art. 4 alin. (2) din Constitutie. De asemenea, Curtea constata ca Legea educatiei nationale nu consacra niciun drept colectiv pentru minoritatile nationale, ci numai drepturi individuale. De altfel, niciun instrument legal international nu consacra drepturi colective pentru minoritatile nationale, iar legiuitorul roman nu si-a exprimat niciodata intentia de a le consacra.

Faptul ca exista programe scolare speciale pentru invatarea limbii romane, care se adreseaza membrilor unei minoritati nationale, are semnificatia luarii in considerare a situatiei lor specifice, respectiv a faptului ca aceste persoane au o alta limba materna decat limba romana. Asadar, situatia diferita a membrilor minoritatilor nationale in mod evident reclama si un tratament juridic diferit pentru a se asigura o egalitate efectiva si accesul la o educatie de calitate pentru toate persoanele. Prin urmare, legiuitorul trebuie sa tina cont de acest lucru si sa adapteze cerintele de invatare a Limbii si literaturii romane in functie de situatia concreta a persoanelor apartinand minoritatilor nationale. Nu in ultimul rand, institutiilor statului roman le revine obligatia sa asigure un numar optim de ore necesar pentru studiul adecvat al Limbii si literaturii romane. In fine, Curtea retine ca dreptul cetatenilor apartinand minoritatilor nationale de a utiliza limba materna in invatamant, administratie si justitie nu afecteaza caracterul oficial al limbii romane prevazut de art. 13 din Constitutie, caracter garantat, indirect, si prin art. 152 alin. (1) din Constitutie.

2. In ceea ce priveste sustinerile potrivit carora mai multe dispozitii din Legea educatiei nationale incalca principiul autonomiei universitare prevazut de art. 32 alin. (6) din Constitutia Romaniei, potrivit caruia autonomia universitara este garantata, Curtea retine urmatoarele:

Autonomia universitara este foarte importanta pentru buna functionare a institutiilor de invatamant superior, fapt subliniat de mai multe documente internationale din domeniu. Astfel, in Declaratia de la Bologna (1999), semnata de catre ministrii educatiei din 29 de state europene, inclusiv Romania, care are ca scop principal crearea unui Spatiu European al Invatamantului Superior cu luarea in considerare si respectarea autonomiei universitare, se mentioneaza expres faptul ca �independenta si autonomia universitatilor asigura adaptarea continua a invatamantului superior si a sistemelor de cercetare la nevoile in schimbare, la cerintele societatii si la progresele stiintifice*.

In Declaratia de la Praga din 2009 a Asociatiei Universitatilor Europene se prevede ca universitatile trebuie sa isi intareasca autonomia pentru a servi mai bine societatea si in particular sa asigure un cadru de reglementare care sa permita conducatorilor universitatilor sa adopte o structura interna eficienta, sa selecteze si sa instruiasca personalul lor, sa elaboreze programele academice si sa utilizeze resursele financiare, toate acestea trebuind sa fie in concordanta cu misiunile si profilurile lor specifice.

De asemenea, Comisia Europeana si un numar important de guverne europene au recunoscut necesitatea existentei autonomiei universitare; in acest sens, Curtea retine Comunicarea Comisiei Europene din luna mai 2006 cu privire la Agenda de modernizare pentru universitati, care prevede ca obiectiv prioritar crearea unui nou cadru pentru universitati, caracterizat printr-o autonomie sporita si responsabilitate. In acest cadru, autonomia universitara nu este numai relevanta pentru realizarea Spatiului European al Invatamantului Superior, dar este si un factor determinant in realizarea Spatiului European de Cercetare, asa cum a afirmat Comisia Europeana in Cartea Verde din aprilie 2007 �Spatiul European de Cercetare: Noi perspective.*

Totusi, varietatea situatiilor din Europa reflecta o multitudine de abordari in privinta autonomiei universitare, autoritatile centrale detinand, inca, un rol central in reglementarea sistemului de educatie superioara. In general, in Europa, autonomia universitara este legata de capacitatea institutiilor de invatamant superior de a decide in privinta organizarii lor, a chestiunilor financiare, a politicii de personal si a politicii curriculare, insa gradul de libertate al universitatilor difera foarte mult de la tara la tara. De exemplu, demiterea rectorului se face in majoritatea cazurilor de catre organul care l-a numit, dar exista si exceptii: in Ungaria, Polonia, Portugalia, Suedia si Turcia, procesul de demitere a unui rector poate fi declansat de o inalta autoritate, de obicei ministrul educatiei, atunci cand conduita acestuia este neconforma cu standardele universitare. Referitor la politica de personal a universitatilor, in state precum Bulgaria, Franta, Polonia, Slovacia, unele landuri din Germania (a se vedea, in acest sens, raportul intocmit in 2008 de T. Esterman si T. Nokkala � University Autonomy in Europe. Exploratory Study, raport intocmit sub auspiciile Asociatiei Universitatilor Europene) numirea unor anumite categorii de personal (de obicei profesorii) este supusa confirmarii de catre autoritatea publica relevanta in acest domeniu (ministrul educatiei sau Presedintele statului); astfel, spre exemplu, in Polonia titlul de profesor este conferit de Presedintele Republicii.

Cu privire la programul curricular, trebuie mentionat faptul ca indeplinirea obiectivelor din Programul Bologna a fost insotita in majoritatea tarilor europene de infiintarea la nivel local sau regional a unor agentii externe universitatilor care se asigura de calitatea programelor de studii ale acestor universitati. De asemenea, in majoritatea cazurilor, introducerea unor noi programe are nevoie de aprobarea ministrului de resort ori a unei alte autoritati publice, in urma unui proces de acreditare.

Din analiza situatiei existente la nivel european reiese faptul ca nu se poate pune semnul de egalitate intre autonomie si independenta. Statul sau organele administratiei publice locale are/au destule competente care ii/le permit sa se asigure ca universitatile respecta standardele de calitate necesare pentru realizarea Spatiului European al Invatamantului Superior.

Curtea Constitutionala s-a mai pronuntat in privinta unor probleme ridicate de conceptul de autonomie universitara.

Astfel, prin Decizia nr. 72 din 18 iulie 1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995, Curtea a stabilit unele elemente de continut ale principiului autonomiei universitare: astfel, o confirmare a numirii rectorului prin ordinul ministrului educatiei, cercetarii si tineretului este necesara nu doar pentru verificarea respectarii procedurilor democratice de alegere, dar si pentru verificarea indeplinirii conditiilor pentru alegere. De asemenea, Curtea a retinut ca autonomia universitara a fost definita chiar de legiuitor, in virtutea competentei sale atribuite in acest sens prin Constitutie.

Prin Decizia nr. 444 din 26 octombrie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 15 din 5 ianuarie 2005, Curtea a statuat ca �In cadrul autonomiei universitare [] revine fiecarei institutii de invatamant superior sarcina de a aprecia cu privire la activitatea desfasurata de fiecare cadru universitar*. In Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 151 din 21 februarie 2005, Curtea a retinut ca �legiuitorul constituant a lasat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare si conditiile in care aceasta se exercita*.

Prin Decizia nr. 731 din 7 mai 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, Curtea a observat ca prevederile constitutionale consacra si garanteaza o singura forma de autonomie, si anume cea universitara, indiferent ca este vorba de invatamantul superior de stat sau de invatamantul superior particular, autonomie al carei continut trebuie sa fie identic in ambele cazuri. In aceste conditii si avand in vedere faptul ca aceste institutii fac parte din sistemul national de invatamant, Curtea a constatat ca principiul constitutional al autonomiei universitare trebuie sa se reflecte, in egala masura, in organizarea si functionarea procesului de invatamant, in statutul cadrelor didactice, in promovarea in functie a acestora, in norma didactica etc.

Art. 123 din Legea educatiei nationale criticata, preluand observatiile generale rezultand din jurisprudenta Curtii Constitutionale, reglementeaza notiunea de autonomie universitara. Acest text legal prevede:
�(1) Autonomia universitara este garantata prin Constitutie. Libertatea academica este garantata prin lege. Institutiile de invatamant superior se organizeaza si functioneaza independent de orice ingerinte ideologice, politice sau religioase.
(2) Autonomia universitara da dreptul comunitatii universitare sa isi stabileasca misiunea proprie, strategia institutionala, structura, activitatile, organizarea si functionarea proprie, gestionarea resurselor materiale si umane, cu respectarea stricta a legislatiei in vigoare.
(3) Aspectele fundamentale ale autonomiei universitare se exprima in Carta universitara, aprobata de Senatul universitar, in concordanta stricta cu legislatia in vigoare.
(4) Autonomia universitara se exercita numai cu conditia asumarii raspunderii publice.
(5) In institutiile de invatamant superior este asigurata libertatea cercetarii in ceea ce priveste stabilirea temelor, alegerea metodelor, procedeelor si valorificarea rezultatelor, conform legii.
(6) In institutiile de invatamant superior este interzisa periclitarea sub orice forma a dreptului la exprimarea libera a opiniilor stiintifice si artistice.
(7) Studentilor le este asigurat dreptul la libera alegere a cursurilor si specializarilor, in conformitate cu normele legale in vigoare si cu planurile de invatamant.
(8) Structurile si functiile de conducere ale universitatilor particulare si confesionale, atributiile, modul de constituire, precum si alte considerente legate de statutul acestora sunt stabilite in conformitate cu prevederile prezentei legi, cu avizul consultativ al fondatorilor si cu aprobarea Senatului universitar*.

Analizand criticile autorilor sesizarii referitoare la incalcarea principiului autonomiei universitare, Curtea constata ca acestea nu sunt intemeiate. Faptul ca Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului controleaza modul in care universitatile isi exercita autonomia universitara, faptul ca propune Guvernului initierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiintare a institutiei de invatamant superior in cauza si faptul ca documentul de baza al unei universitati � carta universitara � poate fi adoptat numai cu aprobarea ministrului educatiei sau ca Guvernul, la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, poate infiinta facultati in cadrul universitatilor de stat cu consultarea senatului universitar nu reprezinta altceva decat garantii ale faptului ca invatamantul superior romanesc se va face pe baza standardelor de calitate definite la nivel national si european. O astfel de reglementare este absolut necesara in conditiile unei proliferari fara precedent a universitatilor de stat si particulare, universitati care nu au avut timpul necesar sa se consacre pe plan national sau international.

Revocarea din functie a rectorului nu se face in mod arbitrar de ministrul educatiei, cercetarii, tineretului si sportului, ci numai in baza propunerii Consiliului de etica si management universitar, cu consultarea senatului universitar. In cadrul acestui consiliu se regasesc reprezentanti ai mediului stiintific si academic, precum si alti membri avizati cu privire la viata universitara. Aceste elemente reprezinta garantii suficiente cu privire la procedura eliberarii din functie a rectorului unei universitati. Din aceleasi considerente, nici dispozitiile conform carora ministerul de resort reduce sau elimina temporar ori definitiv accesul la finantarile din surse publice nu incalca vreo dispozitie constitutionala. O asemenea masura nu poate surveni decat in conditiile unei crize financiare sau ale savarsirii unor abateri grave de la normele de conduita universitara. De altfel, majoritatea universitatilor existente dispun si de surse proprii de finantare rezultate, in principal, din taxele percepute studentilor pentru sistemul de invatamant cu taxa. Potrivit art. 119 alin. (3) din lege: �Institutiile de invatamant superior au autonomie in stabilirea cuantumului taxelor si au obligatia sa le comunice tuturor celor interesati, inclusiv pe site-ul universitatii.*

Nici critica referitoare la dreptul Guvernului ca la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului sa poata infiinta facultati in cadrul universitatilor de stat cu consultarea senatului universitar nu este intemeiata. In cadrul competentelor sale de gestiune si administrare, Guvernul poate actiona pentru a rezolva diferite situatii in care este necesara infiintarea unor noi facultati, cum ar fi, de exemplu, situatia in care piata muncii reclama aparitia unor noi categorii de persoane specializate intr-un anumit domeniu.

In ceea ce priveste interzicerea ocuparii unor functii de conducere in universitatile de stat, particulare si confesionale, dupa indeplinirea varstei de pensionare, cu exceptia mandatelor in exercitiu la data intrarii in vigoare a legii, Curtea constata ca o atare masura nu este de natura sa incalce principiul egalitatii prevazut de art. 16 din Constitutie. In acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele care au stat la baza Deciziei Curtii Constitutionale nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitata, si anume ca, in speta, criteriul varstei are �doar natura unei conditii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabila in mod egal tuturor persoanelor aflate in situatii identice, respectiv acelora care se incadreaza in ipoteza prevazuta de norma juridica*. De asemenea, Curtea retine ca �dreptul la munca, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupatiei, precum si a locului de munca vizeaza posibilitatea oricarei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreste, in anumite conditii stabilite de legiuitor, si nu vizeaza obligatia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile* (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006).

3. O alta categorie de critici se refera la dreptul de a fi ales.

Astfel, persoanele care ocupa o functie de conducere sau de demnitate publica nu pot exercita functia de rector pe perioada indeplinirii mandatului, iar functia de rector este incompatibila cu detinerea de functii de conducere in cadrul unui partid politic, pe perioada exercitarii mandatului. Aceste dispozitii reprezinta rezultatul optiunii legiuitorului, care a dorit sa fereasca mediul universitar de subiectivismul care caracterizeaza viata politica.

Astfel, prevederile art. 215 alin. (3) si (4) din lege, prin care legiuitorul a dorit doar sa stabileasca anumite conditii cu privire la ocuparea pozitiei de rector al unei universitati, constituie o garantie pentru evitarea atat a ingerintelor de natura sa afecteze autonomia universitara, cat si a posibilitatii de deturnare a finalitatii actului de educatie.

In consecinta, Curtea nu poate retine incalcarea art. 37 din Constitutie privind dreptul de a fi ales.

4. Incalcarea dreptului de proprietate a fost invocata in legatura cu abrogarea, prin art. 361 alin. (2) din Legea educatiei nationale, a dispozitiilor art. 115 alin. (5) din Legea invatamantului nr. 84/1995, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificarile si completarile ulterioare, dispozitii care prevedeau:
�Patrimoniul unitatilor de invatamant particular si confesional preuniversitar este proprietatea privata a fondatorilor.* Curtea constata ca o asemenea critica de neconstitu - tionalitate nu poate fi primita. In conceptia legiuitorului patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale particulare consta din patrimoniul initial al fondatorilor, la care se adauga patrimoniul dobandit ulterior; institutiile de invatamant mentionate dispun de acest patrimoniu, pe durata existentei lor, conform legii [art. 229 alin. (1) si (2) din lege].

De asemenea, art. 230 din lege prevede ca: �(1) Desfiintarea, dizolvarea sau lichidarea institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale particulare se face in conditiile legii.

Initiativa desfiintarii institutiilor de invatamant superior particulare sau confesionale particulare poate apartine si fondatorilor.
(2) In caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale particulare revine fondatorilor.
(3) Desfiintarea universitatilor particulare se va face cu protectia intereselor studentilor.*

Este adevarat ca exista o diferenta intre vechea si noua reglementare, dar, potrivit art. 230 alin. (2) din Legea educatiei nationale, in caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale particulare revine fondatorilor.

Temeiul constitutional al unei asemenea masuri se regaseste in art. 44 alin. (1) teza a doua din Constitutie, potrivit careia continutul si limitele dreptului de proprietate privata sunt stabilite de lege. De altfel, Curtea constata ca art. 44 din Constitutie garanteaza dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului si tot el statueaza ca legea stabileste �continutul si limitele acestor drepturi*.

Curtea mai retine ca incepand cu anul 1990 s-au infiintat institutii de invatamant superior de stat si particulare, avand la baza temeiuri juridice diferite. Astfel, de cele mai multe ori, acestea au fost infiintate fie in temeiul Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (asociatii si fundatii), publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, fie al Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, fie al Decretului nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, publicat in Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954. In anul 1993 a fost adoptata Legea nr. 88/1993 privind acreditarea institutiilor de invatamant superior si recunoasterea diplomelor, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 552 din 11 noiembrie 1999, iar toate institutiile cu activitati de invatamant superior infiintate anterior Legii nr. 88/1993 au trebuit sa treaca printr-o procedura de acreditare, nemaivorbind de institutiile de invatamant superior infiintate dupa intrarea in vigoare a legii mentionate.

Curtea constata ca dispozitiile art. 230 alin. (2) din lege prevad in mod neechivoc faptul ca, in caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale particulare revine fondatorilor, nefiind incalcate dispozitiile art. 44 alin. (2), (3) si (4) din Constitutie.
DECIZIE

Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 146 lit. a) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) si al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUTIONALA

In numele legii

DECIDE:

1. Constata ca obiectia de neconstitutionalitate referitoare la Legea educatiei nationale, fundamentata pe critici de neconstitutionalitate extrinseci, este inadmisibila.

2. Constata ca dispozitiile art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din Legea educatiei nationale sunt constitutionale.

Definitiva si general obligatorie.

Decizia se comunica Presedintelui Romaniei si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

OPINIE SEPARATA

Fara a reveni asupra unor argumente pe care le-am formulat in opiniile separate la deciziile Curtii Constitutionale pronuntate in materia Legii educatiei nationale, in dezacord cu opinia majoritara, consideram ca Legea educatiei nationale este neconstitutionala, iar sesizarea de neconstitutionalitate trebuia admisa, pentru motivele de neconstitutionalitate extrinseca.

Neconstitutionalitatea extrinseca rezulta, in primul rand, din perpetuarea viciilor de neconstitutionalitate constatate prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010. Constatand neconstitutionalitatea Legii educatiei, adoptata prin aceeasi procedura a angajarii raspunderii Guvernului, in temeiul prevederilor art. 114 din Constitutie, Curtea Constitutionala a statuat ca �la aceasta modalitate simplificata de legiferare trebuie sa se ajunga in extremis atunci cand adoptarea proiectului de lege in procedura obisnuita sau in procedura de urgenta nu mai este posibila ori atunci cand structura politica a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege in procedura uzuala sau de urgenta*. Considerentele deciziei citate isi mentin valabilitatea, cu atat mai mult, cu cat noua Lege a educatiei nationale a fost adoptata prin angajarea raspunderii Guvernului, in timp ce proiectul de lege, avand acelasi initiator, se afla in proces de legiferare, la Senat, in calitate de Camera decizionala.

Neconstitutionalitatea extrinseca rezulta, in al doilea rand, si din perpetuarea viciilor de neconstitutionalitate constatate prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010. Prin aceasta decizie instanta de contencios constitutional a statuat ca angajarea raspunderii de catre Guvern in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in temeiul art. 114 alin. (1) din Constitutie, asupra proiectului Legii educatiei nationale este neconstitutionala si a declansat un conflict juridic de natura constitutionala intre Guvern si Parlament, in conditiile in care proiectul de lege se afla in proces de legiferare la Senat, in calitate de Camera decizionala. Astfel, prin exercitarea de catre Guvern a unei competente, cu nerespectarea cadrului constitutional, s-a incalcat competenta Parlamentului de unica autoritate legiuitoare.

Daca un fapt ilicit are consecinte ilicite, tot astfel, un fapt neconstitutional are consecinte neconstitutionale. Neconstitutionalitatea procedurii angajarii raspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educatiei nationale, astfel cum a fost constatata prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, nu putea fi acoperita prin continuarea procedurilor parlamentare incepute in acest sens. Numai o procedura parlamentara declansata cu respectarea prevederilor art. 114 din Constitutie nu poate fi retrasa de catre Guvern, in calitate de initiator, in timp ce Parlamentul este obligat sa continue derularea acesteia. Pe cale de consecinta, o procedura parlamentara declarata neconstitutionala nu poate fi continuata cu nesocotirea Deciziei Curtii Constitutionale si fara suport constitutional.

Din moment ce angajarea raspunderii Guvernului asupra proiectului de lege a fost declarata neconstitutionala, si rezultatul acestei proceduri, Legea educatiei nationale, este tot neconstitutional.

***

Este de observat si faptul ca prin motivarea prezentei decizii au fost depasite limitele criticilor de neconstitutionalitate, creandu-se premisele si prejudecandu-se, in acelasi timp, elementele unui altfel de statut al minoritatilor din Romania, in dezacord cu �spiritul traditiilor democratice ale poporului roman si idealurilor Revolutiei din decembrie 1989*, valori garantate prin prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie.

In sensul celor aratate, in acord cu jurisprudenta Curtii, astfel cum s-a statuat spre exemplu prin Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1995, privind obligativitatea deciziilor pronuntate in cadrul controlului de constitutionalitate, avem in vedere si faptul ca puterea de lucru judecat ce insoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta. In acest sens, Curtea a statuat ca atat considerentele, cat si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept.

Sectiune Decizii neconstitutionalitate (NC) si Recursuri admise in interesul legii (RIL)

Termeni juridici, grupare tematica


	Coordonator Magdalena Popeanga Website administrat de Alioth Software	Politica de securitate Termeni si conditii	17 useri online Useri autentificati: