Decizie neconstitutionalitate
Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate privind Legea educatiei nationale, in ansamblul sau,
precum si, in special, art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b)
si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4),
precum si art. 361 alin. (2) din lege
Decizie neconstitutionalitate din 04-01-2011
|
|
Decizie neconstitutionalitate Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate privind Legea educatiei nationale, in ansamblul sau,
precum si, in special, art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b)
si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4),
precum si art. 361 alin. (2) din lege
Publicata in Monitorul Oficial nr. 136/2011 - M. Of. 136 / 23 februarie 2011
|
| In temeiul dispozitiilor art. 146 lit. a) din Constitutie si al
art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si
functionarea Curtii Constitutionale, republicata, la data de
15 decembrie 2010, un grup de deputati a solicitat Curtii
Constitutionale sa se pronunte asupra constitutionalitatii unor
prevederi ale Legii educatiei nationale.
Sesizarea de neconstitutionalitate a fost inregistrata la
Curtea Constitutionala sub nr. 17.618 din 15 decembrie 2010 si
constituie obiectul Dosarului nr. 4759A/2010.
Aceasta sesizare a fost semnata de catre urmatorii deputati:
Cristian Mihai Adomnitei, Marin Almajanu, Teodor Atanasiu,
Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu,
Cristian Buican, Mihaita Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel
Chitoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian
Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai-Aurel Dontu, Gheorghe
Dragomir, George Ionut Dumitrica, Relu Fenechiu, Gheorghe
Gabor, Gratiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea,
Alina-Stefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu,
Nicolae Jolta, Mihai Lupu, Dan-Stefan Motreanu, Gheorghe-
Eugen Nicolaescu, Ludovic Orban, Ionel Palar, Viorel Palasca,
Cornel Pieptea, Gabriel Plaiasu, Cristina-Ancuta Pocora, Virgil
Pop, Marius Octavian Popa, Calin Constantin Anton Popescu-
Tariceanu, Adriana Ana Saftoiu, Nini Sapunaru, Adrian George
Scutaru, Ionut-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Stirbu,
Gheorghe-Mirel Talos, Adriana Diana Tusa, Claudiu Taga, Radu
Bogdan Timpau, Ioan Tintean, Florin Turcanu, Horea-Dorin
Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Mircea
Dusa, Aurelia Vasile, Valeriu Stefan Zgonea, Laurentiu Nistor,
Florin Iordache, Aurel Vladoiu, Costica Macaleti, Angel Tilvar,
Carmen Ileana Moldovan, Madalin-Stefan Voicu, Nicolae
Banicioiu, Eugen Bejinariu, Georgian Pop, Horia Teodorescu,
Filip Georgescu, Gheorghe Ana, Ion Stan, Sorin Constantin
Stragea, Cornel-Cristian Resmerita, Sonia-Maria Draghici, Iulian
Claudiu Manda, Vasile Popeanga, Dumitru Chirita, Victor
Cristea, Vasile Mocanu, Iuliu Nosa, Dan-Mircea Popescu, Ion
Calin, Marian Neacsu, Ioan Damian, Gheorghe Antochi, Neculai
Ratoi, Robert Sorin Negoita, Ioan Sorin Roman, Mugurel
Surupaceanu, Marian Ghiveciu, Ion Burnei, Florentin Balosin
Gust, Dumitru Boabes, Andrei Dolineaschi, Oana Tohme
Stefanescu Niculescu-Mizil, Antonella Marinescu, Ileana Cristina
Dumitrache, Manuela Mitrea, Radu Eugeniu Coclici, Lucretia
Rosca, Viorel Stefan, Ioan Cindrea, Mircea Silvestru Lup, Cornel
Itu, Victor Socaciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Rodica Nassar,
Florian Popa si Dan Nica.
Autorii obiectiei de neconstitutionalitate au solicitat
constatarea neconstitutionalitatii prevederilor Legii educatiei
nationale pentru urmatoarele motive:
I. Se apreciaza ca sunt incalcate dispozitiile art. 1 alin. (4) si
(5) coroborate cu dispozitiile art. 61 alin. (1) si ale art. 114 din
Constitutie. Astfel, mentionandu-se Decizia Curtii Constitutionale
nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, deputatii considera ca Legea
educatiei nationale este neconstitutionala in ansamblul sau,
adoptarea acesteia fiind realizata cu incalcarea normelor
constitutionale referitoare la procedura de legiferare prin
asumarea raspunderii de catre Guvern. Posibilitatea Guvernului
de legiferare — ca autoritate legislativa delegata — nu poate fi
neingradita, aceasta prerogativa nereprezentand un drept
nesusceptibil de exercitare abuziva, deoarece in caz contrar
s-ar permite eludarea principiului fundamental al separatiei
puterilor in stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constitutia
Romaniei. O astfel de procedura nu ar trebui utilizata decat
in extremis, atunci cand adoptarea proiectului de lege in
procedura obisnuita ori in procedura de urgenta nu este posibila,
ori cand structura politica a Parlamentului nu permite adoptarea
proiectului de lege.
Or, in opinia autorilor sesizarii, in cazul Legii educatiei
nationale nu se poate retine vreuna dintre aceste justificari
pentru recurgerea la procedura de urgenta, intrucat, de vreme
ce exista o majoritate parlamentara care rezulta din faptul ca
partidele respective au format Guvernul, adoptarea acesteia sub
forma asumarii raspunderii nu este oportuna, cu atat mai mult cu
cat intrarea sa in vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci
pentru anul preuniversitar si universitar 2011—2012 [iar unele
dintre prevederile actului normativ sunt aplicabile incepand cu
anul scolar 2012—2013 conform art. 361 alin. (3) din proiect].
Se mai mentioneaza ca instanta de contencios constitutional a
constatat deja, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, ca
nu a fost identificat niciun demers al Guvernului adresat
Senatului pentru dezbaterea proiectului Legii educatiei nationale
in procedura de urgenta, retinandu-se deja in jurisprudenta
constitutionala ca dezbaterea in procedura obisnuita in
Parlament nu numai ca ar fi fost beneficiara unor amendamente,
dar ar fi permis implicarea societatii civile in problema educatiei
nationale.
Acceptarea ideii potrivit careia Guvernul isi poate asuma
raspunderea asupra unui proiect de lege in mod discretionar ar
semnifica transformarea acestei autoritati in putere legiuitoare,
interferand cu atributiile de legiferare ale Parlamentului, si ar fi
de natura sa incalce in mod flagrant dispozitiile art. 1 alin. (4) si
ale art. 61 alin. (1) din Constitutie. In acest sens, Curtea
Constitutionala a statuat deja pe cale jurisprudentiala ca
asumarea raspunderii Guvernului asupra proiectului Legii
educatiei nationale apare ca fiind neconstitutionala, recurgerea
la o astfel de modalitate de legiferare negasindu-si vreo
motivare in fapt ori in drept.
Asadar, nerespectarea normelor constitutionale ale art. 114
atrage si infrangerea dispozitiilor art. 1 alin. (4) si (5) coroborate
cu dispozitiile art. 61 alin. (1) din Constitutie, care dau expresie
obligativitatii respectarii Legii fundamentale.
De asemenea, se mai arata ca Legea educatiei nationale,
prin modalitatea in care a fost adoptata, vine in conflict cu
prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4)
din Constitutie. Astfel, asa cum a statuat si Curtea
Constitutionala in Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, atat
considerentele, cat si dispozitivul deciziilor sale sunt general
obligatorii, potrivit dispozitiilor art. 147 alin. (4) din Constitutie,
si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept.
Potrivit autorilor obiectiei de neconstitutionalitate, Guvernul
Romaniei a ignorat vadit cele doua decizii anterioare pronuntate
de Curtea Constitutionala a Romaniei, in privinta formei de
adoptare a acestei legi prin angajarea raspunderii Guvernului.
Astfel, in prezent, are loc cea de-a treia tentativa a Guvernului
de a-si angaja raspunderea pe Legea educatiei nationale, desi,
fata de situatiile pentru care a fost sesizata Curtea
Constitutionala in septembrie 2009 si octombrie 2010 nu a
intervenit nicio schimbare. Din contra, in fapt, stadiul dezbaterii
proiectului de lege a educatiei nationale in Senat a avansat fata
de perioada in care s-a facut sesizarea din octombrie 2010.
Concret, raportul asupra legii a fost deja adoptat in comisia de
specialitate a Senatului, iar proiectul Legii educatiei nationale
se afla pe ordinea de zi a plenului Senatului.
Autorii sesizarii solicita Curtii Constitutionale sa constate ca
demersul Guvernului de a-si angaja raspunderea pentru
adoptarea aceleiasi Legi a educatiei nationale este
neconstitutional, deoarece deciziile Curtii Constitutionale au
putere obligatorie, inclusiv asupra Guvernului si Parlamentului.
De fapt, Guvernul doreste sa se substituie in activitatea de
legiferare a Parlamentului, fapt inadmisibil, avand in vedere
dispozitiile art. 61 alin. (1) din Constitutia Romaniei, potrivit
carora Parlamentul este organul reprezentativ suprem si unica
autoritate legiuitoare a tarii.
II. Autorii sesizarii considera ca dispozitiile art. 45 alin. (5),
(6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b)
si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212
alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2)
din Legea educatiei nationale contravin dispozitiilor art. 4
alin. (2), art. 16 alin. (1) si (2) privind egalitatea in drepturi,
art. 32 alin. (6) privind garantarea autonomiei universitare,
precum si ale art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales.
Se afirma ca dispozitiile din lege care prevad ca pe raza unei
unitati administrativ-teritoriale, cu mai multe unitati de
invatamant cu predare in limbile minoritatilor nationale,
functioneaza cel putin o unitate scolara cu personalitate juridica,
pentru fiecare limba materna, indiferent de efectivul de elevi,
incalca art. 16 alin. (1) si (2) din Constitutie, intrucat in judetele
Harghita, Covasna si Mures, Satu Mare si Bihor se poate ajunge
in situatia in care copiii populatiei de etnie romana sa nu aiba o
scoala a lor, in conditiile in care prevederile art. 19 alin. (1) din
lege stabilesc ca numarul de elevi necesar pentru infiintarea
unei scoli cu personalitate juridica este de 300, in timp ce pentru
elevii minoritatilor nationale care invata in limba materna,
indiferent de efectivul de elevi, pentru fiecare limba materna, se
va infiinta o scoala cu personalitate juridica, cu toata structura
necesara: director, contabil etc. Discriminarea pozitiva care se
face in privinta elevilor apartinand minoritatilor nationale nu
trebuie aplicata cu ignorarea sau limitarea drepturilor majoritatii,
prin inegalitatea in fata legii sau prin discriminari.
De asemenea, dispozitiile legii ce prevad ca elevii care, in
localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a invata in limba
lor materna, sunt sprijiniti prin decontul transportului la cea mai
apropiata scoala cu predare in limba materna, sau primesc
cazare si masa gratuite in internatul unitatii de invatamant cu
predare in limba materna instituie o discriminare fata de elevii
care studiaza in limba romana, pentru ca in cazul lor nu exista o
prevedere similara.
Dispozitiile conform carora disciplina limba si literatura
romana se preda dupa programe scolare si manuale elaborate in
mod special pentru minoritatea respectiva instituie, in opinia
autorilor sesizarii, un drept colectiv, facandu-se o discriminare pe
baza unui criteriu interzis prin art. 4 alin. (2) din Constitutia
Romaniei, si anume etnia. Exista, in acest fel, o diferenta de
tratament juridic prin instituirea unor programe diferite de studiu
al limbii si literaturii romane, in timp ce art. 13 din Constitutie
prevede ca limba oficiala este limba romana.
De altfel, dispozitiile art. 45 alin. (5), (6) si (7) din lege intra in
contradictie cu art. 4 alin. (2) din Constitutie pentru ca genereaza
o discriminare vadita pe criteriul locului de nastere al cetateanului
roman.
Faptul ca dispozitiile legii prevad ca in unitatile scolare cu
predare si in limbile minoritatilor nationale unul dintre directori va
fi obligatoriu din randul cadrelor didactice dintre minoritatea
respectiva instituie o discriminare pozitiva pentru cadrele
didactice din cadrul minoritatilor nationale, dezavantajand
cadrele didactice ce predau in limba romana.
Art. 16 alin. (1) din Constitutie este incalcat si prin faptul ca
legea interzice ocuparea oricarei functii de conducere la
universitatile de stat, particulare si confesionale dupa indeplinirea
varstei de pensionare, cu exceptia mandatelor in exercitiu la data
intrarii in vigoare a legii. Aceste persoane cu functii de conducere
dintr-o universitate sunt puse intr-o stare de inferioritate
legislativa fata de alte categorii profesionale care au dreptul sa
ocupe functii de conducere dupa indeplinirea varstei de
pensionare, cum ar fi persoanele care indeplinesc functii de
conducere la nivelul Parlamentului si la nivelul altor institutii.
Autonomia universitara prevazuta de art. 32 alin. (6) din
Constitutie este incalcata prin dispozitiile legii care prevad ca
Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului
controleaza modul in care universitatile isi exercita autonomia
universitara, ca propune Guvernului initierea unui proiect de lege
de reorganizare sau desfiintare a institutiei de invatamant
superior in cauza si ca documentul de baza al unei universitati —
carta universitara — poate fi adoptata numai cu rezolutia pozitiva
a ministrului educatiei, cercetarii, tineretului si sportului.
Autonomia inseamna, in primul rand, libertate de reglementare,
care, in niciun caz, nu se supune „controlului* unei autoritati
executive cum este Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului
si Sportului. Sunt neconstitutionale si prevederile legale care
dispun ca Guvernul, la propunerea Ministerului Educatiei,
Cercetarii, Tineretului si Sportului, poate infiinta facultati, in cadrul
universitatilor de stat, cu consultarea senatului universitar.
De asemenea, faptul ca ministrul educatiei, cercetarii,
tineretului si sportului poate revoca din functie rectorul unei
universitati incalca principiul autonomiei universitare, precum si
principiul simetriei in drept, potrivit caruia entitatea care a ales
poate determina revocarea celui pe care l-a ales sau desemnat.
Or, rectorul este ales de catre senatul universitatii, fara
implicarea ministerului sau a ministrului. Se mai invoca, in acest
sens, Decizia Curtii Constitutionale nr. 72 din 18 iulie 1995.
Exista si alte prevederi afectate de vicii de
neconstitutionalitate, cum ar fi acelea care prevad reducerea
sau eliminarea temporara sau definitiva a accesului la finantarile
din surse publice la propunerea Consiliului de etica si
management universitar. Insa acest consiliu este constituit din
persoane din afara universitatii — reprezentanti ai ministerului,
precum si ai altor organisme care nu au legatura cu
universitatea.
Prevederile art. 37 alin. (1) privind dreptul la vot din
Constitutia Romaniei sunt incalcate atunci cand se interzice
persoanelor care ocupa o functie de conducere sau de
demnitate publica sa exercite functia de rector pe perioada
exercitarii mandatului sau atunci cand interzice unui rector
detinerea de functii de conducere in cadrul unui partid politic,
pe perioada exercitarii mandatului. Trebuie luate in considerare
si dispozitiile prevederilor art. 40 alin. (3) din Constitutia
Romaniei care prevad categoriile de persoane ce nu fac parte
din partidele politice, iar rectorii nu sunt mentionati printre aceste
categorii. De altfel, in perioada interbelica, rectorii erau membri
de drept ai Senatului Romaniei.
In opinia autorilor sesizarii, Legea educatiei nationale
procedeaza la o nationalizare efectiva de catre stat, cu
incalcarea art. 44 alin. (2), (3) si (4) din Constitutie, a
patrimoniului unitatilor de invatamant particular si confesional
preuniversitar. Acest lucru se realizeaza prin abrogarea „art. 110
alin. (5) din Legea invatamantului nr. 84/1995*, care prevedea
ca patrimoniul unitatilor de invatamant particular si confesional
este proprietatea fondatorilor, aceasta revenind, conform art. 60
din Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si
fundatii, altor persoane juridice decat fondatorii persoane fizice,
inclusiv statului [art. 60 alin. (4)]. Aceasta abrogare se face prin
art. 361 alin. (2) din titlul VII — Dispozitii finale si tranzitorii, acest
articol fiind considerat neconstitutional.
In conformitate cu dispozitiile art. 16 alin. (2) din Legea
nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisa presedintilor celor doua
Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si formula
punctele de vedere asupra sesizarii de neconstitutionalitate.
Presedintele Senatului a transmis Curtii Constitutionale, cu
Adresa nr. 2.654 din 20 decembrie 2010, inregistrata la Curtea
Constitutionala sub nr. 17.793 din 20 decembrie 2010, punctul
sau de vedere, in care se arata ca sesizarea de
neconstitutionalitate este intemeiata, intrucat prevederile Legii
educatiei nationale incalca art. 114, art. 16 alin. (1) si (2), art. 32
alin. (6), art. 37 alin. (1) si art. 44 alin. (2) din Constitutie.
Invocand jurisprudenta Curtii Constitutionale in materie,
Presedintele Senatului considera ca Guvernul nu poate recurge
la procedura angajarii raspunderii in fata Parlamentului asupra
unui proiect de lege ori de cate ori constata ca Parlamentul nu
dezbate ori nu adopta un proiect de lege pe cat de repede si-ar
dori acesta, ori cand constata ca dezbaterile legislative nu
converg intr-o directie dorita de Executiv, ci numai atunci cand
fie proiectul de lege respectiv nu a figurat in programul de
guvernare — caz in care votul dat la investitura nu mai este
suficient —, fie in cazul in care, fata de programul de guvernare
aprobat de Parlament prin acordarea votului de incredere,
masura legislativa respectiva a devenit imperios necesar a fi
adoptata altfel decat prin procedurile legislative obisnuite. Orice
alta interpretare a dispozitiilor art. 114 din Constitutie reprezinta
o eludare a principiului separatiei puterilor in stat si o incalcare
a dispozitiilor art. 61 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.
Or, prin decizia de a-si angaja raspunderea asupra
proiectului Legii educatiei nationale, Guvernul a actionat
discretionar, depasindu-si competentele, in conditiile in care, in
prezent, la Senat, in calitate de camera decizionala, se afla in
dezbaterea comisiilor permanente un proiect de lege cu acelasi
obiect de reglementare initiat tot de Guvern si depus la
Parlament in luna aprilie a acestui an, iar in Programul de
guvernare al actualului cabinet, la cap. V, educatia figureaza ca
o componenta esentiala a dezvoltarii durabile pentru orice
societate, ce reclama o reglementare unitara, completa,
sistematica si coerenta a domeniului, cu participarea tuturor
segmentelor sociale implicate in acest proces.
De asemenea, modul in care s-a derulat in Parlament
procedura angajarii raspunderii asupra proiectului Legii
educatiei nationale, faptul ca aceasta a fost considerata
adoptata, in pofida faptului ca acest proiect de act normativ a
fost restituit Guvernului inca de la data de 30 noiembrie 2010, precum si decizia plenului reunit al Camerei Deputatilor si
Senatului din data de 14 decembrie 2010 de a considera legea
mentionata ca fiind adoptata prin procedura angajarii raspunderii
plaseaza adoptarea acestei legi in afara oricaror reguli
procedurale constitutionale si regulamentare, ceea ce constituie
o incalcare a dispozitiilor constitutionale referitoare la
competenta de legiferare a Parlamentului, in general, si in
special a celor prevazute la art. 114 din Constitutie. Fata de
situatia de fapt — ce tine de intreaga desfasurare a procedurii
de adoptare a Legii educatiei nationale — si avand in vedere
termenele constitutionale procedurale, a caror incalcare este
evidenta in cazul Legii educatiei nationale, se impune
constatarea neconstitutionalitatii acesteia, validarea de catre
Curtea Constitutionala a intregii proceduri derulate putandu-se
constitui, pentru viitor, in opinia Presedintelui Senatului, intr-un
precedent extrem de periculos si intr-un punct de plecare a unor
abuzuri constitutionale la indemana oricarei majoritati
parlamentare.
Nici Constitutia si nici regulamentele parlamentare nu
cuprind referiri la consecintele juridice asupra procedurii
parlamentare in cazul sesizarii Curtii Constitutionale, cu privire
la solutionarea unui conflict juridic de natura constitutionala; de
asemenea, nici Curtea Constitutionala — prin cele doua decizii
ale sale referitoare la cele doua conflicte constatate — nu a
statuat nimic in aceasta privinta.
Mai mult decat atat, retragerea semnaturilor de sustinere a
motiunii de cenzura de catre unii dintre semnatarii acesteia —
ceea ce a echivalat cu imposibilitatea prezentarii si dezbaterii
ei, intrucat nu mai indeplinea conditiile constitutionale pentru
promovare — reprezinta un alt eveniment survenit in cursul
procedurii angajarii raspunderii Guvernului asupra Legii
educatiei nationale, care a angrenat depasirea termenelor
constitutionale in constatarea adoptarii respectivei legi. Astfel,
fata de aceasta situatie — care lipseste de efecte Decizia Curtii
Constitutionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 — Birourile
permanente ale celor doua Camere au considerat ca, potrivit
considerentelor cuprinse in Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie
2010, este de competenta Guvernului si a Parlamentului sa se
pronunte asupra proiectului Legii educatiei nationale si
intreruperea procedurii parlamentare a proiectului de lege cu
acelasi obiect de reglementare aflat in dezbatere la Senat, in
calitate de Camera decizionala.
In acest context, presedintele Senatului considera ca decizia
plenului celor doua Camere ale Parlamentului de a considera
Legea educatiei nationale ca fiind adoptata pe calea angajarii
raspunderii Guvernului este discretionara si abuziva prin faptul
ca de la momentul deciziei Birourilor permanente reunite de
restituire a proiectului Legii educatiei nationale catre Guvern si
pana la momentul constatarii adoptarii legii au trecut mai bine de
15 zile, timp in care s-a adus la cunostinta membrilor
Parlamentului faptul ca proiectul de lege a fost restituit
Guvernului. Totodata, prin adoptarea Legii educatiei nationale
se incalca si dispozitiile art. 1 alin. (4) din Constitutie,
republicata, ce consacra, pe de o parte, separatia puterilor in
stat, iar, pe de alta parte, obligatia autoritatilor publice de a-si
indeplini loial si cu buna-credinta competentele constitutionale.
In consecinta, constatarea adoptarii Legii educatiei nationale in
afara oricaror termene constitutionale — dupa restituirea acestui
proiect de lege catre Guvern si in conditiile in care aceasta
procedura a fost constatata ca fiind neconstitutionala prin
Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 — reprezinta, in opinia
presedintelui Senatului, o incalcare a competentelor de
legiferare ale Parlamentului, ceea ce antreneaza
neconstitutionalitatea Legii educatiei nationale adoptate prin
procedura angajarii raspunderii Guvernului in fata
Parlamentului.
Pe fond, presedintele Senatului s-a raliat opiniei autorilor
sesizarii de neconstitutionalitate.
Presedintele Camerei Deputatilor a transmis Curtii
Constitutionale, cu Adresa nr. 51/6.126 din 20 decembrie 2010,
inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 17.801 din
20 decembrie 2010, punctul sau de vedere, in care se arata ca
sesizarea de neconstitutionalitate este neintemeiata. Astfel,
presedintele Camerei Deputatilor considera ca procedura
utilizata de Guvern de angajare a raspunderii asupra Legii
educatiei nationale a fost conforma cu dispozitiile art. 114 din
Constitutie. De asemenea, nu sunt incalcate prevederile art. 1
alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Legea
fundamentala. Se apreciaza ca, daca s-ar uni dispozitivul si
considerentele Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, s-ar
ajunge la concluzia constitutionalitatii procedurii de angajare a
raspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educatiei
nationale, pentru ca opinia concurenta a unui judecator este, cat
priveste continutul, alaturi de opinia separata formulata de
4 judecatori. In aceste conditii, opinia concurenta, datorita rolului
sau si faptului ca judecatorul care a formulat-o a votat pentru
dispozitivul deciziei, ar trebui sa fie unita cu considerentele
deciziei in cauza, si nu cu dispozitivul acesteia, astfel incat
angajarea raspunderii in cauza ar fi constitutionala.
Presedintele Camerei Deputatilor considera ca prevederile
legii atacate sunt in conformitate cu dispozitiile art. 16 din
Constitutie, cu dispozitiile art. 32 din Constitutie, avand in vedere
ca autonomia universitara este garantata in conditiile legii, cu
dispozitiile art. 37 alin. (1) din Legea fundamentala, tinand cont
de faptul ca legea poate institui „reguli specifice incompatibilitatii
rectorilor sau altor functii specifice*, si cu dispozitiile art. 44
alin. (2)—(4), avand in vedere ca criticile nu sunt motivate in
niciun fel.
Guvernul a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa
nr. 5/9.829 din 20 decembrie 2010, inregistrata la Curtea
Constitutionala sub nr. 17.789 din 20 decembrie 2010, punctul
sau de vedere, in care se arata ca sesizarea de
neconstitutionalitate este neintemeiata. Astfel, in viziunea
Guvernului, contextul in care in prezent Guvernul si-a asumat
din nou raspunderea pe calea aceleiasi proceduri de exceptie
asupra Legii educatiei nationale prezinta neindoielnic elemente
de diferenta fata de momentul septembrie 2009, motivele
relevate in Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.557 din
18 noiembrie 2009 fiind inlaturate.
Proiectul Legii educatiei nationale asupra caruia Guvernul
si-a asumat raspunderea in anul 2010 este cu totul distinct ca
materie si parcurs legislativ de cel din anul 2009. Astfel,
Guvernul si-a angajat raspunderea dupa parcurgerea procedurii
legislative la Camera Deputatilor, legea fiind inaintata in luna
mai 2010 la Senat, care a depasit termenul rezonabil pentru
finalizarea procesului legislativ. In conditiile in care la nivelul
Senatului — in calitate de Camera decizionala — proiectul
inregistra un veritabil blocaj, pe de o parte, si data fiind
necesitatea reglementarii cu maxima celeritate intr-un domeniu
de importanta maxima (educatia reprezentand o componenta
vitala a procesului de reforma a statului), pe de alta parte,
intreruperea procedurii de examinare si dezbatere a proiectului
de lege la nivelul Senatului poate fi apreciata drept legitima si
oportuna.
Potrivit Programului de Guvernare 2009—2012, educatia
reprezinta o componenta strategica, esentiala a dezvoltarii
durabile pentru societate. Urgenta adoptarii Legii educatiei
nationale rezulta si din faptul ca procesul de reforma intr-un
domeniu atat de important presupune in mod necesar
parcurgerea unor etape pregatitoare prealabile implementarii
propriu-zise, etape care sa se desfasoare inainte de inceperea
unui nou an scolar.
Astfel, potrivit art. 327 din proiectul de lege examinat, acest
act normativ ar urma sa intre in vigoare in termen de 30 de zile
de la publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. In
plus, se poate invoca si imprejurarea ca masurile de
reorganizare a invatamantului preuniversitar si universitar pe
care implementarea dispozitiilor acestei legi le genereaza nu pot
fi aplicate instantaneu, la momentul intrarii in vigoare a legii,
necesitand elaborarea si adoptarea unei ample si complexe
legislatii secundare in aceasta materie, care sa fie de natura sa
asigure aplicarea intr-o maniera adecvata si eficienta a
prevederilor legii.
Mecanismul constitutional reglementat la art. 114 a fost
instituit de catre legiuitorul constituant in vederea asigurarii unui
mijloc de actiune si de control reciproc intre puterea legislativa
si puterea executiva, ca o garantie a respectarii principiului
separatiei puterilor in stat, insa instituirea unor modalitati de
actiune si de control al Legislativului asupra Executivului nu
presupune subordonarea puterii executive celei legislative, ci,
dimpotriva, reprezinta echilibrul si controlul reciproc al puterilor.
Este adevarat ca nu se poate contesta rolul Parlamentului
de „organ reprezentativ suprem al poporului roman si unica
autoritate legiuitoare a tarii*, consfintit de art. 61 alin. (1) din
Constitutie, insa chiar Legea fundamentala consacra doua
institutii juridice care permit Guvernului sa participe, in mod
exceptional, la actul legiferarii, si anume: „angajarea raspunderii
Guvernului* — art. 114 si „delegarea legislativa* — art. 115.
Odata declansata procedura asumarii raspunderii de catre
Guvern, acesta nu mai poate sa renunte la ea, iar dezbaterea
unei motiuni de cenzura depuse in urma unei asumari a
raspunderii de catre Guvern este o obligatie, si nu o facultate a
Parlamentului, avand in vedere ca, potrivit art. 113 alin. (3) din
Legea fundamentala: „Motiunea de cenzura se dezbate dupa
3 zile de la data cand a fost prezentata in sedinta comuna a
celor doua Camere*.
De aceasta obligatie Parlamentul nu poate fi exonerat nici
prin pronuntarea Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 a Curtii
Constitutionale, deoarece, in conformitate cu art. 147 din
Constitutie, efectele deciziilor Curtii Constitutionale se produc
ope legis numai in masura in care declara neconstitutionale
actele normative supuse acestui tip de control. Deciziile
pronuntate in materia conflictelor juridice dintre autoritati sunt
obligatorii doar in modalitatea in care Curtea intelege sa
solutioneze aceste conflicte.
Or, Curtea Constitutionala, prin decizia sus-mentionata, a
constatat doar existenta unui conflict si a statuat, in cuprinsul
motivarii, ca solicitarea autorului sesizarii ca instanta de
contencios constitutional sa oblige Guvernul sa renunte la
procedura angajarii raspunderii excedeaza competentei sale,
solutia apartinand in exclusivitate autoritatilor publice aflate in
conflict.
Fata de cele mai sus invederate, nu se poate retine, asadar,
in opinia Guvernului, incalcarea, prin asumarea raspunderii
Guvernului pe proiectul Legii educatiei nationale, a dispozitiilor
art. 1 alin. (4) si (5), art. 61, art. 114 si art. 142 alin. (1) din
Constitutie.
Mai mult decat atat, prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie
2010 Curtea Constitutionala a stabilit ca exista un conflict juridic
de natura constitutionala intre Guvern si Parlament, generat de
refuzul Parlamentului de a dezbate motiunea de cenzura
depusa de opozitia parlamentara, dezbatere care, odata
declansata, tinand seama de prevederile Constitutiei, nu poate
fi oprita.
Astfel, in decizie s-a apreciat ca Parlamentul se afla in culpa,
deoarece „ignora decizia Guvernului de angajare a raspunderii,
motivat de pronuntarea de catre Curtea Constitutionala a
Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010. Astfel, Parlamentul, prin
presedintele Senatului, isi justifica actiunea prin pronuntarea de
catre Curtea Constitutionala a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie
2010, pe cand Guvernul contesta aplicabilitatea deciziei
mentionate intr-o procedura de angajare a raspunderii sale deja
inceputa*.
Asadar, in cuprinsul deciziei sus-mentionate s-a constatat ca
procedura asumarii trebuie sa continue si ca blocajul
constitutional creat poate fi eliminat doar prin continuarea
procedurilor parlamentare de asumare a raspunderii Guvernului,
intrucat „Parlamentul nu are competenta de a impiedica
Guvernul sa ia decizia angajarii raspunderii; de asemenea,
odata luata aceasta decizie, Parlamentul nu poate impiedica
Guvernul sa continue procedura in cauza, intrucat s-ar ajunge
la situatii inadmisibile in care un Guvern minoritar sa nu isi poata
angaja niciodata raspunderea, ceea ce incalca in mod flagrant
art. 114 din Constitutie. De asemenea, nici Guvernul nu isi poate
retrage cererea de angajare a raspunderii, fiind un act irevocabil
al sau. In acest context constitutional, depunerea motiunii de
cenzura are semnificatia declansarii controlului parlamentar
asupra activitatii Guvernului si mutatis mutandis constituie un
act irevocabil in sensul initierii acestui control; este o arma pusa
indeobste la indemana opozitiei parlamentare si nu in ultimul
rand este o forma de exprimare a opozitiei fata de masurile
adoptate de Guvern. In consecinta, impiedicarea prezentarii si
refuzul de a dezbate o motiune de cenzura deja depusa sunt
contrare Constitutiei, deoarece acest lucru ar echivala cu
eliminarea posibilitatii opozitiei parlamentare de a cenzura si
controla deciziile guvernamentale de angajare a raspunderii*.
Si pe fond se considera ca obiectia de neconstitutionalitate
este neintemeiata. Astfel, prevederile art. 45 alin. (5) si (6) din
lege nu creeaza, in opinia Guvernului, o discriminare pozitiva
pentru elevii apartinand minoritatilor nationale din zonele
indicate de autorii sesizarii de neconstitutionalitate. In primul
rand, nu se poate interpreta ca elevii romani din acele judete
„nu vor putea avea o scoala*, textele criticate nefacand altceva
decat sa stabileasca modalitatea de dobandire a personalitatii
juridice de catre unitatile de invatamant cu predare in limbile
minoritatilor nationale. Chiar daca se poate intalni in practica si
„ipoteza in care in respectivele zone scolile cu predare in limbile
minoritatilor nationale ar avea personalitate juridica, in timp ce
cele cu predare in limba romana nu, neindeplinind conditia
numarului minim de 300 de elevi, acest fapt nu inseamna ca
acestea din urma nu exista, fiind doar modalitatea aleasa de
legiuitor pentru organizarea celor doua unitati de invatamant*. In
randul limbilor materne se afla si limba romana, care are acest
statut pentru cetatenii romani de nationalitate romana. Asadar,
prevederea legala respectiva este valabila pentru toate limbile
materne (si a majoritatii si ale minoritatii).
In ceea ce priveste sustinerea ca prin dispozitiile art. 45
alin. (7) din legea analizata se incalca, de asemenea, art. 16
alin. (1) din Constitutie, Guvernul apreciaza ca aceasta nu are
fundament real, intrucat regula impusa de Constitutie si
respectata de legea in discutie este aceea a desfasurarii
invatamantului in limba romana. Organizarea unitatilor de
invatamant cu predare in limbile minoritatilor nationale este o
situatie de exceptie, reglementata de legiuitor pentru aceasta
ultima categorie, dat fiind faptul ca, potrivit art. 4 alin. (2) din
Constitutie, „Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor
cetatenilor sai, fara deosebire de nationalitate [...]*. Or, in aceste
conditii, si pentru elevii ce fac parte din minoritatile nationale
trebuie asigurat dreptul fundamental la invatatura garantat de
art. 32 din Legea fundamentala.
Autorii sesizarii au inteles, in mod gresit, ca sintagma „limba
materna* se refera doar la copiii apartinand minoritatilor
nationale, desi limba romana este, pentru copiii romani, limba
materna. Ca urmare, acest articol se aplica tuturor elevilor care,
in localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a studia limba
materna, inclusiv elevilor romani aflati in aceasta situatie.
Art. 46 alin. (2) din lege, care reglementeaza faptul ca
disciplina limba si literatura romana se preda dupa programe
scolare si manuale elaborate in mod special pentru minoritatea
respectiva, nu aduce atingere, in opinia Guvernului, art. 16
coroborat cu art. 4 si art. 13 din Constitutie.
Astfel, textul legal criticat nu incalca regula potrivit careia
limba oficiala in Romania este limba romana, ci doar
reglementeaza o modalitate accesibila de invatare a acestei
limbi de catre elevii apartinand minoritatilor nationale, avand in
vedere ca si acestia au dreptul la garantarea dreptului la
invatatura, la fel ca orice alt cetatean al acestei tari. In plus,
posibilitatea utilizarii limbii materne este reglementata si in alte
domenii, cum ar fi: administratie publica, justitie si amenajarea
teritoriului. Art. 46 alin. (2) din lege exprima dreptul de „accesare*
a limbii romane al tuturor minoritatilor nationale, astfel incat
acestea sa poata dobandi competente tinand cont de specificul
minoritatilor respective.
De asemenea, dispozitiile art. 45 alin. (9) din lege nu incalca
art. 16 din Legea fundamentala si nu creeaza o discriminare
pozitiva a cadrelor didactice apartinand minoritatilor nationale,
textul reglementand doar modalitatea de organizare si
conducere a unitatilor de invatamant cu predare si in limbile
minoritatilor nationale, solutie aleasa de legiuitor tocmai in
considerarea faptului ca si pentru acestea din urma trebuie
asigurate toate garantiile si drepturile din Constitutie. Functiile de
conducere pot fi ocupate in mod egal de oricine indeplineste
criteriile de competenta profesionala, indiferent de limba de
predare in care se studiaza in unitatea de invatamant
respectiva, si nu limiteaza dreptul de acces la aceeasi functie
de conducere al unui cetatean care nu apartine minoritatii
respective intr-o unitate de invatamant cu predare in limba
acelei minoritati.
In ceea ce priveste critica autorilor obiectiei, potrivit careia
art. 121 din lege incalca autonomia universitara garantata de
art. 32 alin. (6) din Constitutie, Guvernul arata ca nu este
afectata autonomia universitara. Mentionand considerentele
Deciziei Curtii Constitutionale nr. 23 din 20 ianuarie 2005, potrivit
carora autonomia universitara nu inseamna independenta
institutiilor de invatamant superior si nici nu implica existenta
unei autonomii de reglementare si de decizie a acestora in afara
cadrului legal, care este general obligatoriu, Guvernul considera
ca prin Legea educatiei nationale s-a procedat chiar la o
extindere a autonomiei universitare prin acordarea unor drepturi
si responsabilitati extinse din asumarea unei misiuni clar definite
prin Carta universitara privind activitatea asumata ca institutie
ce furnizeaza servicii de educatie si formare, de cercetare,
precum si alte activitati in cadrul societatii romanesti, cu
asumarea raspunderii publice. In aceste conditii de deschidere
si de responsabilizare este evident ca universitatile reprezinta
parteneri responsabili ai societatii romanesti in crearea unor
servicii educationale de formare a cetatenilor Romaniei. Pe cale
de consecinta, Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si
Sportului (M.E.C.T.S.), in calitatea sa de autoritate publica,
raspunde de modul in care este respectata legislatia
invatamantului de catre toti furnizorii de servicii de educatie.
Cu privire la prevederile art. 125 alin. (1) lit. a) si art. 212
alin. (3) din lege, Guvernul invedereaza ca in momentul in care
o persoana isi asuma calitatea de rector este obligata sa isi
asume si raspunderea publica in exercitarea acestei calitati. In
cazul in care aceste obligatii sunt incalcate, Consiliul de etica si
management universitar are rolul de a constata si de a propune
spre sanctionare aceste abateri. Astfel, revocarea din functia de
rector prevazuta la acest articol intervine ca o sanctiune, ca
urmare a incalcarii obligatiilor in ceea ce priveste asumarea
raspunderii publice, iar masura revocarii nu este o prerogativa
absoluta a ministrului educatiei, ci intervine, tocmai cu
respectarea principiului simetriei actelor juridice la emiterea
actului administrativ, ulterior unor demersuri reglementate de
art. 125 alin. (1) din Legea educatiei nationale.
In ceea ce priveste dispozitiile art. 125 alin. (1) lit. b) din lege,
acestea reprezinta tot o sanctiune. Statul, reprezentat in aceasta
ipoteza de Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, nu face
decat sa administreze, asa cum considera de cuviinta, resursele
bugetare, existand situatii in care poate aprecia ca utilizarea
acestora pentru finantarea activitatii unei institutii de invatamant
superior nu este o solutie optima. Solutia propusa nu
echivaleaza cu interventia statului, prin minister, in modul de
gestionare de catre conducerea unei universitati a surselor de
finantare publice.
Cu privire la dispozitiile art. 125 alin. (1) lit. c) din lege,
Guvernul precizeaza ca acestea apar ca o „sanctiune aplicata
unui management defectuos, nefiind o modalitate de
reorganizare intr-un mod mai judicios, care intr-adevar este
prerogativa structurilor de conducere ale universitatilor, conform
art. 123 din Legea educatiei nationale*. In cadrul acestei
proceduri, ministerul nu are o putere discretionara. Art. 128
alin. (5) nu incalca principiul autonomiei universitare, intrucat
rezolutia la care face referire textul de lege este o forma de
exercitare a atributiilor M.E.C.T.S. prin care se asigura
respectarea legalitatii. Carta universitara reprezinta documentul
de baza in temeiul caruia universitatea functioneaza, iar orice
prevedere contrara legislatiei in vigoare este nula de drept.
Practica anilor anteriori a demonstrat ca, fara o verificare de
catre M.E.C.T.S., ca autoritate de stat in domeniu, apar
nenumarate cazuri de invalidare a alegerilor structurilor de
conducere din universitati, fapt ce a afectat in mod direct
activitatea acestora prin prelungirea perioadelor de interimat,
care in unele cazuri au ajuns la un an calendaristic.
Prevederile art. 132 alin. (5) din lege nu reprezinta o
imixtiune in autonomia universitara si nici incalcarea acestui
principiu, deoarece prin textul de lege se reglementeaza o
exceptie, iar consultarea senatului garanteaza respectarea
principiului autonomiei universitare.
In ceea ce priveste prevederile art. 215 alin. (1) din lege,
Guvernul considera ca acele cadre didactice care candideaza
pentru ocuparea unei functii de conducere la universitatile de
stat, particulare si confesionale se afla intr-o situatie diferita de
cea a altor categorii socioprofesionale, cum este cazul
parlamentarilor, astfel incat nici sub acest aspect nu poate fi
retinuta incalcarea principiului constitutional al egalitatii in
drepturi.
Dispozitiile art. 215 alin. (3) si (4) din lege, care stabilesc
incompatibilitatea calitatii de rector, pe perioada indeplinirii
mandatului, cu orice functie de conducere sau demnitate
publica, respectiv cu detinerea unei functii de conducere in
cadrul unui partid politic, nu incalca dreptul de a fi ales prevazut
de art. 37 alin. (1) din Constitutie, ci doar stabilesc o
incompatibilitate temporara, limitata la durata exercitarii
mandatului de rector si justificata de necesitatea asigurarii
tuturor conditiilor obiective pentru realizarea invatamantului ca
serviciu public, dar si ca drept fundamental avand un continut
economic-social si cultural.
Nu se pot retine nici argumentele referitoare la incalcarea
art. 44 alin. (4) din Constitutie, prin abrogarea „art. 110 alin. (5)
din Legea nr. 84/1995* care stabilea ca patrimoniul institutiilor
de invatamant particular si confesional preuniversitar este
proprietatea fondatorilor. Aceasta deoarece patrimoniul
institutiilor de invatamant este un element propriu al acestora, ca
entitati juridice separate, iar bunurile ce il constituie nu mai sunt
in proprietatea fondatorilor din momentul in care acestia au
consfintit sa le aduca drept contributie la constituirea
patrimoniului institutiei de invatamant, nefiind vorba asadar
despre o nationalizare. Mai mult decat atat, patrimoniul unei
persoane juridice se constituie din totalitatea drepturilor si
obligatiilor ce privesc bunurile acesteia, fiind inacceptabil ca in
acelasi timp sa coexiste 2 proprietari asupra aceluiasi bun.
CURTEA,
examinand obiectia de neconstitutionalitate, punctele de vedere
ale presedintelui Senatului, Camerei Deputatilor si Guvernului,
raportul intocmit de judecatorul-raportor, dispozitiile legii
criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea
nr. 47/1992, retine urmatoarele:
Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este
competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. a) din Constitutie,
precum si ale art. 1, 10, 15 si 18 din Legea nr. 47/1992,
republicata, sa solutioneze sesizarea de neconstitutionalitate.
Obiectul controlului de constitutionalitate, astfel cum rezulta
din sesizarea formulata, il constituie dispozitiile Legii educatiei
nationale, in ansamblul sau. Totusi, din motivarea obiectiei de
neconstitutionalitate, Curtea constata ca aceasta vizeaza atat o
critica de neconstitutionalitate extrinseca referitoare la modul de
adoptare a legii criticate, cat si o critica de neconstitutionalitate
intrinseca ce priveste, in special, prevederile legale ale art. 45
alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1)
lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5),
art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361
alin. (2) din Legea educatiei nationale, prevederi care au
urmatorul cuprins:
Art.45 alin. (5), (6), (7) si (9): „(5) Pe raza unei unitati
administrativ-teritoriale, cu mai multe unitati de invatamant cu
predare in limbile minoritatilor nationale, functioneaza cel putin
o unitate scolara cu personalitate juridica, pentru fiecare limba
materna, indiferent de efectivul de elevi.
(6) In cazul unitatilor de nivel gimnazial sau liceal cu predare
in limbile minoritatilor nationale, singulare in municipiu, oras sau
comuna se acorda personalitate juridica, indiferent de efectivul
de elevi.
(7) Elevii care, in localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea
de a invata in limba lor materna, sunt sprijiniti prin decontul
transportului la cea mai apropiata scoala cu predare in limba
materna, sau primesc cazare si masa gratuite in internatul
unitatii de invatamant cu predare in limba materna. [...]
(9) In unitatile scolare cu predare si in limbile minoritatilor
nationale, unul dintre directori va fi un cadru didactic din randul
minoritatilor respective, cu respectarea criteriilor de competenta
profesionala.*;
Art. 46 alin. (2): „Disciplina Limba si literatura romana se
preda, pe tot parcursul invatamantului preuniversitar, dupa
programe scolare si manuale elaborate in mod special pentru
minoritatea respectiva.*;
Art. 121: „Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si
Sportului este autoritate publica si este abilitat sa urmareasca,
sa controleze aplicarea si respectarea reglementarilor legale in
domeniul invatamantului superior si sa aplice, daca este cazul,
sanctiuni. De asemenea, Ministerul Educatiei, Cercetarii,
Tineretului si Sportului controleaza modul in care universitatile
isi exercita autonomia universitara, isi asuma misiunea generala
si pe cea proprie si isi exercita raspunderea publica.*;
Art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c): „In cazul in care se constata
nerespectarea obligatiilor prevazute la art. 124, Ministerul
Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului sesizeaza Senatul
universitar in termen de 30 de zile de la data constatarii. Daca
in termen de 3 luni de la data sesizarii, universitatea continua sa
nu respecte obligatiile prevazute la art. 124, Ministerul Educatiei,
Cercetarii, Tineretului si Sportului aplica, in termen de maximum
6 luni de la data sesizarii initiale a Senatului universitar, una sau
mai multe dintre urmatoarele masuri:
a) revocarea din functie a rectorului, in baza propunerii
Consiliului de Etica si Management Universitar, cu consultarea
Senatului universitar. In termen de maximum 5 zile lucratoare
de la data revocarii din functie a rectorului, Senatul universitar
are obligatia sa desemneze un prorector care reprezinta
universitatea si care devine ordonator de credite pana la
confirmarea unui nou rector de catre ministrul educatiei,
cercetarii, tineretului si sportului. In termen de 3 luni de la
revocarea din functie a rectorului, Senatul universitar finalizeaza
procedurile de desemnare a unui nou rector, cu respectarea
prevederilor legale in vigoare, si trimite spre confirmare
ministrului educatiei, cercetarii, tineretului si sportului numele
noului rector;
b) reduce sau elimina temporar sau definitiv accesul la
finantarile din surse publice, la propunerea Consiliului de Etica
si Management Universitar;
c) propune Guvernului initierea unui proiect de lege de
reorganizare sau desfiintare a institutiei de invatamant superior
in cauza.*;
Art. 125 alin. (2): „Constatarea incalcarii obligatiilor
prevazute la art. 124 se face de catre Consiliul de Etica si
Management Universitar, format din 11 membri, dupa cum
urmeaza: 3 reprezentanti numiti de catre Consiliul National al
Rectorilor, 3 reprezentanti ai Ministerului Educatiei, Cercetarii,
Tineretului si Sportului, numiti de ministrul educatiei, cercetarii,
tineretului si sportului, cate un reprezentant numit de catre
Agentia Romana de Asigurare a Calitatii in Invatamantul
Superior, denumita in continuare ARACIS, Consiliul National
pentru Finantarea Invatamantului Superior, denumit in
continuare CNFIS, Consiliul National al Cercetarii Stiintifice,
denumit in continuare CNCS, Consiliul National de Atestare a
Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare, denumit in
continuare CNATDCU, si un reprezentant al federatiilor
nationale ale studentilor.*;
Art. 128 alin. (5): „Carta universitara se adopta numai
dupa rezolutia pozitiva a Ministerului Educatiei, Cercetarii,
Tineretului si Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei
universitare. Rezolutia privind avizul de legalitate se emite de
catre Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului in
termen de maximum 30 de zile de la data solicitarii institutiei de
invatamant superior.*;
Art. 132 alin. (5): „Prin exceptie de la prevederile alin. (2),
in situatii temeinic justificate, Guvernul, la propunerea
Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, poate
infiinta facultati, in cadrul universitatilor de stat, cu consultarea
Senatului universitar.*;
Art. 212 alin. (3): „Ministrul educatiei, cercetarii, tineretului
si sportului poate revoca din functie rectorul in conditiile art. 125.*;
Art. 215 alin. (1), (3) si (4): „(1) Dupa implinirea varstei de
pensionare, ocuparea oricarei functii de conducere in
universitatile de stat, particulare si confesionale este interzisa,
cu exceptia mandatelor in exercitiu la data intrarii in vigoare a
prezentei legi. [...]
(3) Persoanele care ocupa o functie de conducere sau de
demnitate publica nu pot exercita functia de rector pe perioada
indeplinirii mandatului.
(4) Functia de rector este incompatibila cu detinerea de
functii de conducere in cadrul unui partid politic, pe perioada
exercitarii mandatului.*;
Art. 361 alin. (2): „La data intrarii in vigoare a prezentei
legi, se abroga Legea invatamantului nr. 84/1995, republicata
in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 606 din
10 decembrie 1999, cu modificarile si completarile ulterioare,
Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 158 din
16 iulie 1997, cu modificarile si completarile ulterioare, art. 14
alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 75/2005
privind asigurarea calitatii educatiei, publicata in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 642 din 20 iulie 2005, aprobata
cu modificari prin Legea nr. 87/2006, cu modificarile ulterioare,
Ordonanta Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studentilor
inmatriculati la formele de invatamant la distanta sau cu
frecventa redusa de a continua studiile la programe de studii de
licenta autorizate sa functioneze provizoriu sau acreditate,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 581 din
20 august 2009, precum si orice alte dispozitii contrare.*
In opinia autorilor sesizarii, legea criticata contravine
prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (4) si (5) privind
principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat, respectiv al
suprematiei Constitutiei, art. 4 alin. (2) privind criteriile de
discriminare, art. 16 alin. (1) si (2) privind egalitatea in drepturi,
art. 32 alin. (6) cu referire la autonomia universitara, art. 37 alin. (1)
privind dreptul de a fi ales, art. 44 alin. (2), (3) si (4) privind
dreptul de proprietate privata, art. 61 alin. (1) privind rolul si
structura Parlamentului, art. 114 privind angajarea raspunderii
Guvernului, art. 147 alin. (4) privind obligativitatea deciziilor
Curtii Constitutionale.
Examinand obiectia de neconstitutionalitate, Curtea urmeaza
a se pronunta, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin
procedural ce se constituie in critici de neconstitutionalitate
extrinseca, iar pe de alta parte, asupra criticilor de
neconstitutionalitate intrinseca a legii supuse controlului.
I. Raportat la critica de neconstitutionalitate extrinseca
referitoare la incalcarea art. 1 alin. (4) si (5) coroborate cu
dispozitiile art. 61 alin. (1) si ale art. 114 din Constitutie privind
adoptarea legilor prin procedura angajarii raspunderii
Guvernului, Curtea constata urmatoarele:
1. Legea supusa examinarii Curtii Constitutionale a fost
adoptata prin procedura angajarii raspunderii Guvernului,
reglementata de art. 114 din Constitutie. Aceasta procedura
parlamentara implica raporturi de ordin constitutional intre doua
puteri ale statului, deoarece este, prin continutul sau, un act al
Guvernului, iar, prin efectul sau, fie produce un act de legiferare —
asa cum este in cauza de fata —, fie determina demiterea
Guvernului, in situatia in care o motiune de cenzura, depusa in
termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, este
adoptata cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.
2. Actul concret al angajarii raspunderii Guvernului cu privire
la proiectul Legii educatiei nationale a fost examinat sub
aspectul constitutionalitatii de catre Curtea Constitutionala, cu
prilejul solutionarii conflictului juridic de natura constitutionala
declansat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a
proiectului Legii educatiei nationale si angajarea raspunderii de
catre Guvern asupra acestui proiect.
3. Prezenta sesizare supune controlului de constitutionalitate
exercitat de Curtea Constitutionala Legea educatiei nationale
adoptata de catre Parlament. Constatarea adoptarii Legii
educatiei nationale in conditiile descrise in sesizare este
apreciata ca fiind o incalcare a competentei de legiferare a
Parlamentului.
4. Curtea constata, in acest sens, ca adoptarea Legii
educatiei nationale s-a realizat in urma retragerii, de catre unii
dintre semnatari, a sustinerii motiunii de cenzura depuse ca
urmare a angajarii raspunderii Guvernului asupra proiectului
Legii educatiei nationale, act care a determinat ca motiunea sa
nu mai respecte conditiile constitutionale pentru a fi prezentata
si dezbatuta. Aspectele de oportunitate care au determinat actul
retragerii semnaturilor si, implicit, renuntarea la un instrument
de control parlamentar al Guvernului prevazut de Constitutie nu
intra in competenta de examinare a Curtii Constitutionale,
intrucat vizeaza insasi decizia politica de adoptare a legii in
cauza, decizie care nu este susceptibila a fi supusa controlului
Curtii cata vreme, potrivit art. 61 alin. (1) din Constitutie,
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.*
5. Curtea reaminteste in acest context, creat printr-o
succesiune de acte ale Guvernului, respectiv Parlamentului,
precum si de conflicte juridice de natura constitutionala intre cele
doua autoritati, in legatura cu angajarea raspunderii asupra
proiectului Legii educatiei nationale, ca rolul sau este, potrivit
art. 142 alin. (1) din Legea fundamentala, acela de „garant al
suprematiei Constitutiei*.
II. In ceea ce priveste neconstitutionalitatea intrinseca a unor
texte din legea criticata, Curtea constata ca obiectia de
neconstitutionalitate priveste mai multe probleme: invatamantul
pentru persoanele apartinand minoritatilor nationale, autonomia
universitara, ocuparea unor functii de conducere in cadrul
universitatilor, dreptul de a fi ales si dreptul de proprietate.
1. Curtea retine ca autorii obiectiei de neconstitutionalitate
isi structureaza critica pe doua paliere in privinta dispozitiilor
legale care privesc invatamantul pentru persoanele apartinand
minoritatilor nationale, primul vizand organizarea unitatilor de
invatamant cu predare in limbile minoritatilor nationale, iar cel
de-al doilea are in vedere predarea Limbii si literaturii romane
dupa programe scolare si manuale elaborate in mod special
pentru minoritatea respectiva.
Pentru a raspunde criticilor formulate, Curtea urmeaza sa
clarifice notiunea de minoritate, sa faca aplicarea instrumentelor
nationale si internationale relevante controlului de
constitutionalitate ce vizeaza acest concept si sa stabileasca
daca prevederile legale criticate corespund exigentelor acestora.
Astfel, Curtea observa ca, desi nu exista o definitie unanim
acceptata a notiunii de minoritate, aceasta notiune vizeaza, in
esenta, „un grup inferior din punct de vedere numeric fata de
restul populatiei unui stat, aflat intr-o pozitie care nu este
dominanta si ai carui membri [...] poseda caracteristici etnice,
religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populatiei si
care manifesta, chiar si implicit, o anumita solidaritate in directia
prezervarii culturii, traditiilor, religiei sau limbii lor* (a se vedea
F. Capotorti — Study on the Rights of Persons belonging to
Ethnic, Religious and Linguistic Minorities, UN Document
E/CN.4/Sub.2/384/Add.1—7— 1979, precum si, in acelasi sens,
G. Alfredsson in contributia sa la Max Planck Encyclopedia of
Public International Law). De asemenea, Curtea retine ca,
potrivit pct. 11 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la
drepturile minoritatilor a Adunarii Parlamentare a Consiliului
Europei, minoritatile nationale reprezinta grupuri separate sau
distincte, bine definite si stabilite pe teritoriul unui stat, ai caror
membri sunt cetateni ai statului si au anumite caracteristici
religioase, lingvistice, culturale sau alte caracteristici care le
disting de majoritatea populatiei. In consecinta, Curtea retine ca
elementele subiective si obiective, care caracterizeaza notiunea
de minoritate, sunt premisele obligatiei statului, mai ales in
privinta persoanelor apartinand minoritatilor nationale, de a
respecta si de a garanta dreptul la identitate al acestora. Rezulta
ca statul are atat o obligatie negativa, de abtinere, aceea de a
nu aduce atingere, prin masurile adoptate, identitatii persoanelor
apartinand minoritatilor, cat si una pozitiva, de a sprijini
pastrarea si dezvoltarea identitatii acestora, ca parte a
patrimoniului cultural universal.
In acest sens, Curtea observa ca art. 6 din Constitutie
garanteaza dreptul la identitate persoanelor apartinand
minoritatilor nationale, textul constitutional citat prevazand, in
mod expres, ca „Statul recunoaste si garanteaza persoanelor
apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la
dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale,
lingvistice si religioase*. Modalitatea de implementare a acestui
drept conferit de Constitutie persoanelor apartinand minoritatilor
nationale este prevazuta in alin. (2) al aceluiasi text
constitutional, care vizeaza luarea unor masuri corespunzatoare
in acest sens. O atare obligatie procedurala pozitiva a statului
este exprimata prin sintagma „masurile de protectie luate de
stat* sub conditia conformitatii acestora cu „principiile de
egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni
romani*.
Avand in vedere specificul cauzei de fata, Curtea va retine,
in analiza sa, aplicarea si interpretarea coroborata, in temeiul
art. 11 si 20 din Constitutie, a prevederilor art. 6 si art. 32 alin. (3)
din Constitutie cu instrumentele internationale incidente in
materie.
Astfel, Curtea observa ca numeroase acte cu caracter
international prevad dreptul la educatie, atat in general, cat si
cu privire la situatia particulara a persoanelor apartinand
minoritatilor nationale; in acest sens, cu titlu exemplificativ,
Curtea mentioneaza: Declaratia Universala a Drepturilor Omului
(art. 26), Pactul international privind drepturile civile si politice
(art. 27), Conventia privind drepturile copilului (art. 30),
Conventia pentru eliminarea oricaror forme de discriminare la
adresa femeilor [art. 14 pct. 2 lit. d)], Conventia Organizatiei
Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO)
privind lupta impotriva discriminarii in educatie (art. 5),
Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale (art. 1 coroborat cu art. 14, respectiv art. 2 din
Protocolul aditional la Conventie si art. 1 din Protocolul aditional
nr. 12 la Conventie) si Carta sociala europeana (art. 17).
Din instrumentele internationale enumerate, Curtea observa
ca, in acceptiunea pct. 1 din Comentariul general nr. 23 referitor
la art. 27 din Pactul international privind drepturile civile si
politice — Drepturile persoanelor apartinand minoritatilor —,
acest articol din pact stabileste si recunoaste un drept care este
conferit unor persoane apartinand grupurilor minoritare si care
este distinct si complementar in raport cu toate celelalte drepturi
de care acestea se bucura in baza Pactului, la fel ca oricare alta
persoana (dreptul la propria viata culturala, de a profesa si de a
practica propria religie sau de a folosi propria limba). Pct. 6.1
din acelasi comentariu prevede ca, desi art. 27 din pact este
formulat in termeni negativi, acesta recunoaste totusi existenta
unui „drept* si impune respectarea sa. In consecinta, statele
parti sunt obligate sa se asigure ca existenta acestui drept este
recunoscuta, iar exercitarea sa protejata impotriva oricarei
incalcari. Totodata, potrivit pct. 6.2 din comentariu, drepturile
persoanelor apartinand minoritatilor nationale depind, la randul
lor, de capacitatea grupului minoritar de a-si pastra cultura, limba
sau religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, masuri
pozitive pentru protejarea identitatii minoritatii si a drepturilor
membrilor acestui grup de a se bucura si de a-si dezvolta
propria cultura si limba si de a practica propria religie, in comun
cu ceilalti membri ai grupului. In fine, protectia acestor drepturi
este menita a asigura pastrarea si a continua dezvoltarea
identitatii culturale, religioase si sociale a persoanelor apartinand
minoritatilor respective, deci sa imbogateasca structura
societatii in intregul sau (a se vedea, in acest sens, pct. 9 din
comentariu).
De asemenea, in preambulul Declaratiei privind drepturile
persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice,
religioase sau lingvistice, adoptata prin Rezolutia nr. 47/135 din
18 decembrie 1992 a Adunarii Generale a Organizatiei
Natiunilor Unite, se arata ca promovarea constanta si realizarea
drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale, etnice,
religioase si lingvistice, constituie parte a dezvoltarii societatii in
intregul ei intr-un cadru democratic.
Pe langa instrumentele internationale sus-mentionate,
Curtea observa ca Romania este parte atat la Conventia-cadru
pentru protectia minoritatilor nationale, ratificata prin Legea
nr. 33/1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,
nr. 82 din 4 mai 1995, cat si la Carta europeana a limbilor
regionale sau minoritare, ratificata prin Legea nr. 282/2007,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 752 din
6 noiembrie 2007, ambele conventii fiind elaborate sub auspiciile
Consiliului Europei.
Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale este
primul instrument legal multilateral care vizeaza exclusiv
protectia minoritatilor din Europa si care incearca sa promoveze
egalitatea deplina si efectiva a persoanelor apartinand
minoritatilor nationale prin crearea de conditii potrivite care sa le
permita pastrarea si dezvoltarea propriei culturi, precum si
conservarea identitatii [a se vedea, in acelasi sens, pct. 11 si 13
din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile
minoritatilor a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, care
prevad, printre altele, dreptul minoritatilor nationale de a-si
mentine si dezvolta cultura, respectiv obligatia statului de a lua
toate masurile necesare pentru crearea unor conditii favorabile,
care sa permita minoritatilor nationale sa isi dezvolte educatia,
cultura, traditiile si obiceiurile]. Conventia-cadru stabileste o
serie de principii pentru persoanele apartinand minoritatilor
nationale aplicabile in sfera vietii publice, cum ar fi dreptul la
intrunire libera, libertatea de asociere, libertatea de expresie,
constiinta si religie, acces la mijloacele de informare in masa,
precum si unele libertati legate de limba si educatie. In
preambulul acestei conventii se prevede ca o societate pluralista
si cu adevarat democratica trebuie nu numai sa respecte
identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a fiecarei
persoane apartinand unei minoritati nationale, dar si, deopotriva,
sa creeze conditii corespunzatoare care sa le permita sa isi
exprime, sa pastreze si sa dezvolte aceasta identitate. De
asemenea, art. 15 din conventia-cadru prevede ca partile
semnatare vor crea conditiile necesare pentru participarea
efectiva a persoanelor apartinand minoritatilor nationale la viata
culturala, sociala si economica si la treburile publice, in special
acelea care le privesc direct. In raportul explicativ al conventieicadru
se mentioneaza, prin raportare la art. 5 din Conventie, ca
se recunoaste importanta coeziunii sociale, reflectandu-se
dorinta, exprimata si in preambul, de a vedea in diversitatea
culturala o sursa, ca si un factor, nu de divizare, ci de imbogatire
a fiecarei societati.
Curtea constata ca, de exemplu, art. 12 si 14 din Conventiacadru
privind protectia minoritatilor nationale prevad
urmatoarele:
Art. 12: „1. Partile, daca este necesar, vor lua masuri in
domeniul educatiei si al cercetarii, pentru a incuraja cunoasterea
culturii, istoriei, limbii si religiei atat ale minoritatilor lor nationale,
cat si ale majoritatii.
2. In acest context, partile vor asigura, intre altele, posibilitati
corespunzatoare pentru pregatirea profesorilor, accesul la
manuale si vor facilita contactele dintre elevi si profesori ai
diferitelor comunitati.
3. Partile se angajeaza sa promoveze sanse egale de acces
la educatia de toate nivelurile pentru persoanele apartinand
minoritatilor nationale.*;
Art. 14: „1. Partile se angajeaza sa recunoasca dreptul
oricarei persoane apartinand unei minoritati nationale de a
invata limba sa minoritara.
2. In ariile locuite traditional sau in numar substantial de
persoane apartinand minoritatilor nationale, daca exista o cerere
suficienta, partile vor depune eforturi pentru a asigura, in masura
posibilului si in cadrul sistemului lor educational, ca persoanele
apartinand acestor minoritati sa beneficieze de posibilitati
corespunzatoare de invatare a limbii lor minoritare ori de a primi
o educatie in aceasta limba.
3. Paragraful 2 al acestui articol se va aplica fara a aduce
atingere invatarii limbii oficiale ori predarii in aceasta limba.*
De asemenea, si Curtea Europeana a Drepturilor Omului,
prin Hotararea din 17 februarie 2004, pronuntata in Cauza
Gorzelik si altii impotriva Poloniei, paragraful 93, citeaza
preambulul Conventiei-cadru cu privire la minoritatile nationale
(„societate pluralista si cu adevarat democratica trebuie nu
numai sa respecte identitatea etnica, culturala, lingvistica si
religioasa a fiecarei persoane apartinand unei minoritati
nationale, dar si, deopotriva, sa creeze conditii corespunzatoare
care sa le permita sa-si exprime, sa pastreze si sa dezvolte
aceasta identitate*) si mentioneaza termenii de „pastrare* si
„aparare* a „drepturilor sale [ale minoritatilor nationale —s.n.]*.
Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, in
mod expres, faptul ca respectarea minoritatilor nationale
constituie o conditie sine qua non pentru o societate
democratica (paragraful 68 din hotararea citata).
Toate instrumentele internationale mai sus retinute
mentioneaza si prevad situatia speciala a persoanelor
apartinand minoritatilor nationale, ceea ce impune statului o
conduita deosebita fata de acestea.
Astfel, actele infraconstitutionale trebuie sa respecte si pot
dezvolta atat exigentele Constitutiei, cat si cele cuprinse in
actele internationale la care statul roman este parte. In acest
sens, Curtea constata ca Legea educatiei nationale
implementeaza si dezvolta aceste exigente intr-o maniera de
natura a permite si garanta continua dezvoltare a identitatii
culturale a persoanelor apartinand minoritatilor nationale.
Curtea observa ca, in comentariul sau cu privire la educatie
din perspectiva Conventiei-cadru (Strasbourg, 2006), Comitetul
consultativ al Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor
nationale enumera mai multe modele utilizate in ciclul primar
pentru prezervarea limbii persoanelor apartinand minoritatilor
nationale, dintre care unele se regasesc si in Legea educatiei
nationale. Astfel, modelul implementat prin sectiunea a 12-a —
Invatamantul pentru persoanele apartinand minoritatilor
nationale a cap. II — Structura sistemului national de invatamant
preuniversitar din titlul II — Invatamantul preuniversitar din
Legea educatiei nationale este acela care consacra existenta
scolilor cu predare in limba minoritatilor nationale, in care limba
majoritatii este studiata ca o materie distincta; desigur, legiuitorul
roman a prevazut un model extins, reglementarea criticata
nevizand numai ciclul primar. Astfel, legiuitorul a inteles sa
consacre o reglementare speciala cu privire la invatamantul
preuniversitar, in ansamblu, pentru persoanele apartinand
minoritatilor nationale.
Curtea constata ca dispozitiile art. 45 alin. (9) din lege, care
prevad ca in unitatile scolare cu predare si in limbile minoritatilor
nationale unul dintre directori va fi obligatoriu din randul cadrelor
didactice din minoritatea respectiva, nu reprezinta o incalcare a
prevederilor art. 16 din Constitutia Romaniei, avandu-se insa in
vedere faptul ca trebuie sa fie respectate si criteriile de
competenta profesionala. Aceste dispozitii legale reprezinta
optiunea legiuitorului care a dorit ca in structurile de conducere
ale institutiilor de invatamant respective sa fie reprezentate si
persoanele apartinand respectivelor minoritati nationale, ca o
expresie a unei societati in care se promoveaza cunoasterea si
toleranta reciproce.
In ceea ce priveste dispozitiile art. 45 alin. (5) si (6) din lege,
Curtea constata ca acestea nu incalca dispozitiile constitutionale
invocate. Aceste prevederi fac aplicarea unui model
organizational care presupune practici si politici care sa
satisfaca nevoile educationale speciale ale membrilor unei
minoritati nationale. Nu se poate sustine ca elevii apartinand
populatiei majoritare romanesti, dar minoritare intr-o anumita
zona ar fi discriminati, intrucat legea se refera la functionarea a
cel putin unei unitati scolare cu personalitate juridica pentru
fiecare limba materna. Legea nu prevede infiintarea unei
unitati scolare numai pentru fiecare limba a minoritatilor
nationale, ci pentru fiecare limba materna, existand deci
posibilitatea ca limba materna sa fie limba romana a unor
persoane care constituie o minoritate lingvistica intr-o anumita
zona. O atare prevedere legala este derogatorie de la dispozitiile
art. 19 alin. (1) din lege, care prevad anumite conditii pentru
acordarea personalitatii juridice unei unitati de invatamant. De
altfel, alin. (2) al art. 19 din lege mai prevede o serie de exceptii
de la regula cu caracter de principiu.
In ceea ce priveste personalitatea juridica a unitatilor de
invatamant mentionate la art. 45 alin. (5) si (6) din lege, Curtea
observa ca este optiunea legiuitorului de a conferi personalitate
juridica acestor unitati, pentru o mai buna administrare a
activitatii de educatie.
In privinta textului art. 45 alin. (7) din lege, Curtea constata
ca, desi plasat in sectiunea a 12-a — Invatamantul pentru
persoanele apartinand minoritatilor nationale, continutul sau
normativ vizeaza in mod explicit si situatia elevilor a caror limba
materna este limba romana. Astfel, atat elevii care au o limba
materna diferita de cea romana, cat si cei care au limba
materna limba romana, daca in localitatea de domiciliu nu au
posibilitatea de a invata in limba lor materna, sunt sprijiniti de
catre autoritati prin decontarea transportului la cea mai apropiata
scoala cu predare in limba materna sau primesc cazare si masa
gratuite in internatul unitatii de invatamant cu predare in limba
materna.
Curtea, analizand dispozitiile art. 46 alin. (2) din Legea
educatiei nationale, prin raportare la critica de
neconstitutionalitate formulata, constata ca acestea nu contravin
art. 4 alin. (2) din Constitutie. De asemenea, Curtea constata ca
Legea educatiei nationale nu consacra niciun drept colectiv
pentru minoritatile nationale, ci numai drepturi individuale. De
altfel, niciun instrument legal international nu consacra drepturi
colective pentru minoritatile nationale, iar legiuitorul roman nu
si-a exprimat niciodata intentia de a le consacra.
Faptul ca exista programe scolare speciale pentru invatarea
limbii romane, care se adreseaza membrilor unei minoritati
nationale, are semnificatia luarii in considerare a situatiei lor
specifice, respectiv a faptului ca aceste persoane au o alta limba
materna decat limba romana. Asadar, situatia diferita a
membrilor minoritatilor nationale in mod evident reclama si un
tratament juridic diferit pentru a se asigura o egalitate efectiva si
accesul la o educatie de calitate pentru toate persoanele. Prin
urmare, legiuitorul trebuie sa tina cont de acest lucru si sa
adapteze cerintele de invatare a Limbii si literaturii romane in
functie de situatia concreta a persoanelor apartinand
minoritatilor nationale. Nu in ultimul rand, institutiilor statului
roman le revine obligatia sa asigure un numar optim de ore
necesar pentru studiul adecvat al Limbii si literaturii romane.
In fine, Curtea retine ca dreptul cetatenilor apartinand
minoritatilor nationale de a utiliza limba materna in invatamant,
administratie si justitie nu afecteaza caracterul oficial al limbii
romane prevazut de art. 13 din Constitutie, caracter garantat,
indirect, si prin art. 152 alin. (1) din Constitutie.
2. In ceea ce priveste sustinerile potrivit carora mai multe
dispozitii din Legea educatiei nationale incalca principiul
autonomiei universitare prevazut de art. 32 alin. (6) din
Constitutia Romaniei, potrivit caruia autonomia universitara este
garantata, Curtea retine urmatoarele:
Autonomia universitara este foarte importanta pentru buna
functionare a institutiilor de invatamant superior, fapt subliniat
de mai multe documente internationale din domeniu.
Astfel, in Declaratia de la Bologna (1999), semnata de catre
ministrii educatiei din 29 de state europene, inclusiv Romania,
care are ca scop principal crearea unui Spatiu European al
Invatamantului Superior cu luarea in considerare si respectarea
autonomiei universitare, se mentioneaza expres faptul ca
„independenta si autonomia universitatilor asigura adaptarea
continua a invatamantului superior si a sistemelor de cercetare
la nevoile in schimbare, la cerintele societatii si la progresele
stiintifice*.
In Declaratia de la Praga din 2009 a Asociatiei Universitatilor
Europene se prevede ca universitatile trebuie sa isi intareasca
autonomia pentru a servi mai bine societatea si in particular sa
asigure un cadru de reglementare care sa permita
conducatorilor universitatilor sa adopte o structura interna
eficienta, sa selecteze si sa instruiasca personalul lor, sa
elaboreze programele academice si sa utilizeze resursele
financiare, toate acestea trebuind sa fie in concordanta cu
misiunile si profilurile lor specifice.
De asemenea, Comisia Europeana si un numar important de
guverne europene au recunoscut necesitatea existentei
autonomiei universitare; in acest sens, Curtea retine
Comunicarea Comisiei Europene din luna mai 2006 cu privire
la Agenda de modernizare pentru universitati, care prevede ca
obiectiv prioritar crearea unui nou cadru pentru universitati,
caracterizat printr-o autonomie sporita si responsabilitate.
In acest cadru, autonomia universitara nu este numai
relevanta pentru realizarea Spatiului European al
Invatamantului Superior, dar este si un factor determinant
in realizarea Spatiului European de Cercetare, asa cum a
afirmat Comisia Europeana in Cartea Verde din aprilie 2007
„Spatiul European de Cercetare: Noi perspective.*
Totusi, varietatea situatiilor din Europa reflecta o multitudine
de abordari in privinta autonomiei universitare, autoritatile
centrale detinand, inca, un rol central in reglementarea
sistemului de educatie superioara. In general, in Europa,
autonomia universitara este legata de capacitatea institutiilor de
invatamant superior de a decide in privinta organizarii lor, a
chestiunilor financiare, a politicii de personal si a politicii
curriculare, insa gradul de libertate al universitatilor difera foarte
mult de la tara la tara. De exemplu, demiterea rectorului se face
in majoritatea cazurilor de catre organul care l-a numit, dar
exista si exceptii: in Ungaria, Polonia, Portugalia, Suedia si
Turcia, procesul de demitere a unui rector poate fi declansat de
o inalta autoritate, de obicei ministrul educatiei, atunci cand
conduita acestuia este neconforma cu standardele universitare.
Referitor la politica de personal a universitatilor, in state
precum Bulgaria, Franta, Polonia, Slovacia, unele landuri din
Germania (a se vedea, in acest sens, raportul intocmit in 2008
de T. Esterman si T. Nokkala — University Autonomy in Europe.
Exploratory Study, raport intocmit sub auspiciile Asociatiei
Universitatilor Europene) numirea unor anumite categorii de
personal (de obicei profesorii) este supusa confirmarii de catre
autoritatea publica relevanta in acest domeniu (ministrul
educatiei sau Presedintele statului); astfel, spre exemplu, in
Polonia titlul de profesor este conferit de Presedintele Republicii.
Cu privire la programul curricular, trebuie mentionat faptul ca
indeplinirea obiectivelor din Programul Bologna a fost insotita
in majoritatea tarilor europene de infiintarea la nivel local sau
regional a unor agentii externe universitatilor care se asigura de
calitatea programelor de studii ale acestor universitati. De
asemenea, in majoritatea cazurilor, introducerea unor noi
programe are nevoie de aprobarea ministrului de resort ori a
unei alte autoritati publice, in urma unui proces de acreditare.
Din analiza situatiei existente la nivel european reiese faptul
ca nu se poate pune semnul de egalitate intre autonomie si
independenta. Statul sau organele administratiei publice locale
are/au destule competente care ii/le permit sa se asigure ca
universitatile respecta standardele de calitate necesare pentru
realizarea Spatiului European al Invatamantului Superior.
Curtea Constitutionala s-a mai pronuntat in privinta unor
probleme ridicate de conceptul de autonomie universitara.
Astfel, prin Decizia nr. 72 din 18 iulie 1995, publicata in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995, Curtea a
stabilit unele elemente de continut ale principiului autonomiei
universitare: astfel, o confirmare a numirii rectorului prin ordinul
ministrului educatiei, cercetarii si tineretului este necesara nu
doar pentru verificarea respectarii procedurilor democratice de
alegere, dar si pentru verificarea indeplinirii conditiilor pentru
alegere. De asemenea, Curtea a retinut ca autonomia
universitara a fost definita chiar de legiuitor, in virtutea
competentei sale atribuite in acest sens prin Constitutie.
Prin Decizia nr. 444 din 26 octombrie 2004, publicata in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 15 din 5 ianuarie
2005, Curtea a statuat ca „In cadrul autonomiei universitare []
revine fiecarei institutii de invatamant superior sarcina de a
aprecia cu privire la activitatea desfasurata de fiecare cadru
universitar*. In Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2005, publicata in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 151 din 21 februarie
2005, Curtea a retinut ca „legiuitorul constituant a lasat
legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei
universitare si conditiile in care aceasta se exercita*.
Prin Decizia nr. 731 din 7 mai 2009, publicata in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, Curtea
a observat ca prevederile constitutionale consacra si garanteaza
o singura forma de autonomie, si anume cea universitara,
indiferent ca este vorba de invatamantul superior de stat sau de
invatamantul superior particular, autonomie al carei continut
trebuie sa fie identic in ambele cazuri. In aceste conditii si avand
in vedere faptul ca aceste institutii fac parte din sistemul national
de invatamant, Curtea a constatat ca principiul constitutional al
autonomiei universitare trebuie sa se reflecte, in egala masura,
in organizarea si functionarea procesului de invatamant, in
statutul cadrelor didactice, in promovarea in functie a acestora,
in norma didactica etc.
Art. 123 din Legea educatiei nationale criticata, preluand
observatiile generale rezultand din jurisprudenta Curtii
Constitutionale, reglementeaza notiunea de autonomie
universitara. Acest text legal prevede:
„(1) Autonomia
universitara este garantata prin Constitutie. Libertatea
academica este garantata prin lege. Institutiile de invatamant
superior se organizeaza si functioneaza independent de orice
ingerinte ideologice, politice sau religioase.
(2) Autonomia universitara da dreptul comunitatii universitare
sa isi stabileasca misiunea proprie, strategia institutionala,
structura, activitatile, organizarea si functionarea proprie,
gestionarea resurselor materiale si umane, cu respectarea
stricta a legislatiei in vigoare.
(3) Aspectele fundamentale ale autonomiei universitare se
exprima in Carta universitara, aprobata de Senatul universitar,
in concordanta stricta cu legislatia in vigoare.
(4) Autonomia universitara se exercita numai cu conditia
asumarii raspunderii publice.
(5) In institutiile de invatamant superior este asigurata
libertatea cercetarii in ceea ce priveste stabilirea temelor,
alegerea metodelor, procedeelor si valorificarea rezultatelor,
conform legii.
(6) In institutiile de invatamant superior este interzisa
periclitarea sub orice forma a dreptului la exprimarea libera a
opiniilor stiintifice si artistice.
(7) Studentilor le este asigurat dreptul la libera alegere a
cursurilor si specializarilor, in conformitate cu normele legale in
vigoare si cu planurile de invatamant.
(8) Structurile si functiile de conducere ale universitatilor
particulare si confesionale, atributiile, modul de constituire,
precum si alte considerente legate de statutul acestora sunt
stabilite in conformitate cu prevederile prezentei legi, cu avizul
consultativ al fondatorilor si cu aprobarea Senatului universitar*.
Analizand criticile autorilor sesizarii referitoare la incalcarea
principiului autonomiei universitare, Curtea constata ca acestea
nu sunt intemeiate. Faptul ca Ministerul Educatiei, Cercetarii,
Tineretului si Sportului controleaza modul in care universitatile
isi exercita autonomia universitara, faptul ca propune Guvernului
initierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiintare a
institutiei de invatamant superior in cauza si faptul ca
documentul de baza al unei universitati — carta universitara —
poate fi adoptat numai cu aprobarea ministrului educatiei sau ca Guvernul, la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetarii,
Tineretului si Sportului, poate infiinta facultati in cadrul
universitatilor de stat cu consultarea senatului universitar nu
reprezinta altceva decat garantii ale faptului ca invatamantul
superior romanesc se va face pe baza standardelor de calitate
definite la nivel national si european. O astfel de reglementare
este absolut necesara in conditiile unei proliferari fara precedent
a universitatilor de stat si particulare, universitati care nu au avut
timpul necesar sa se consacre pe plan national sau
international.
Revocarea din functie a rectorului nu se face in mod arbitrar
de ministrul educatiei, cercetarii, tineretului si sportului, ci numai
in baza propunerii Consiliului de etica si management
universitar, cu consultarea senatului universitar. In cadrul acestui
consiliu se regasesc reprezentanti ai mediului stiintific si
academic, precum si alti membri avizati cu privire la viata
universitara. Aceste elemente reprezinta garantii suficiente cu
privire la procedura eliberarii din functie a rectorului unei
universitati. Din aceleasi considerente, nici dispozitiile conform
carora ministerul de resort reduce sau elimina temporar ori
definitiv accesul la finantarile din surse publice nu incalca vreo
dispozitie constitutionala. O asemenea masura nu poate surveni
decat in conditiile unei crize financiare sau ale savarsirii unor
abateri grave de la normele de conduita universitara. De altfel,
majoritatea universitatilor existente dispun si de surse proprii de
finantare rezultate, in principal, din taxele percepute studentilor
pentru sistemul de invatamant cu taxa. Potrivit art. 119 alin. (3)
din lege: „Institutiile de invatamant superior au autonomie in
stabilirea cuantumului taxelor si au obligatia sa le comunice
tuturor celor interesati, inclusiv pe site-ul universitatii.*
Nici critica referitoare la dreptul Guvernului ca la propunerea
Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului sa
poata infiinta facultati in cadrul universitatilor de stat cu
consultarea senatului universitar nu este intemeiata. In cadrul
competentelor sale de gestiune si administrare, Guvernul poate
actiona pentru a rezolva diferite situatii in care este necesara
infiintarea unor noi facultati, cum ar fi, de exemplu, situatia in
care piata muncii reclama aparitia unor noi categorii de
persoane specializate intr-un anumit domeniu.
In ceea ce priveste interzicerea ocuparii unor functii de
conducere in universitatile de stat, particulare si confesionale,
dupa indeplinirea varstei de pensionare, cu exceptia mandatelor
in exercitiu la data intrarii in vigoare a legii, Curtea constata ca
o atare masura nu este de natura sa incalce principiul egalitatii
prevazut de art. 16 din Constitutie. In acest sens, sunt aplicabile
mutatis mutandis considerentele care au stat la baza Deciziei
Curtii Constitutionale nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitata, si
anume ca, in speta, criteriul varstei are „doar natura unei conditii
legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabila in mod egal
tuturor persoanelor aflate in situatii identice, respectiv acelora
care se incadreaza in ipoteza prevazuta de norma juridica*. De
asemenea, Curtea retine ca „dreptul la munca, alegerea
profesiei, a meseriei sau a ocupatiei, precum si a locului de
munca vizeaza posibilitatea oricarei persoane de a exercita
profesia sau meseria pe care o doreste, in anumite conditii
stabilite de legiuitor, si nu vizeaza obligatia statului de a garanta
accesul tuturor persoanelor la toate profesiile* (a se vedea, in
acest sens, Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicata in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006).
3. O alta categorie de critici se refera la dreptul de a fi ales.
Astfel, persoanele care ocupa o functie de conducere sau de
demnitate publica nu pot exercita functia de rector pe perioada
indeplinirii mandatului, iar functia de rector este incompatibila
cu detinerea de functii de conducere in cadrul unui partid politic,
pe perioada exercitarii mandatului. Aceste dispozitii reprezinta
rezultatul optiunii legiuitorului, care a dorit sa fereasca mediul
universitar de subiectivismul care caracterizeaza viata politica.
Astfel, prevederile art. 215 alin. (3) si (4) din lege, prin care
legiuitorul a dorit doar sa stabileasca anumite conditii cu privire
la ocuparea pozitiei de rector al unei universitati, constituie o
garantie pentru evitarea atat a ingerintelor de natura sa afecteze
autonomia universitara, cat si a posibilitatii de deturnare a
finalitatii actului de educatie.
In consecinta, Curtea nu poate retine incalcarea art. 37 din
Constitutie privind dreptul de a fi ales.
4. Incalcarea dreptului de proprietate a fost invocata in
legatura cu abrogarea, prin art. 361 alin. (2) din Legea educatiei
nationale, a dispozitiilor art. 115 alin. (5) din Legea
invatamantului nr. 84/1995, republicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu
modificarile si completarile ulterioare, dispozitii care prevedeau:
„Patrimoniul unitatilor de invatamant particular si confesional
preuniversitar este proprietatea privata a fondatorilor.*
Curtea constata ca o asemenea critica de neconstitu -
tionalitate nu poate fi primita. In conceptia legiuitorului
patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si
confesionale particulare consta din patrimoniul initial al
fondatorilor, la care se adauga patrimoniul dobandit ulterior;
institutiile de invatamant mentionate dispun de acest patrimoniu,
pe durata existentei lor, conform legii [art. 229 alin. (1) si (2) din
lege].
De asemenea, art. 230 din lege prevede ca: „(1) Desfiintarea,
dizolvarea sau lichidarea institutiilor de invatamant superior
particulare si confesionale particulare se face in conditiile legii.
Initiativa desfiintarii institutiilor de invatamant superior particulare
sau confesionale particulare poate apartine si fondatorilor.
(2) In caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul
institutiilor de invatamant superior particulare si confesionale
particulare revine fondatorilor.
(3) Desfiintarea universitatilor particulare se va face cu
protectia intereselor studentilor.*
Este adevarat ca exista o diferenta intre vechea si noua
reglementare, dar, potrivit art. 230 alin. (2) din Legea educatiei
nationale, in caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare,
patrimoniul institutiilor de invatamant superior particulare si
confesionale particulare revine fondatorilor.
Temeiul constitutional al unei asemenea masuri se regaseste
in art. 44 alin. (1) teza a doua din Constitutie, potrivit careia
continutul si limitele dreptului de proprietate privata sunt stabilite
de lege. De altfel, Curtea constata ca art. 44 din Constitutie
garanteaza dreptul de proprietate, precum si creantele asupra
statului si tot el statueaza ca legea stabileste „continutul si
limitele acestor drepturi*.
Curtea mai retine ca incepand cu anul 1990 s-au infiintat
institutii de invatamant superior de stat si particulare, avand la
baza temeiuri juridice diferite. Astfel, de cele mai multe ori,
acestea au fost infiintate fie in temeiul Legii nr. 21/1924 pentru
persoanele juridice (asociatii si fundatii), publicata in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, fie al
Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata
in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1.066
din 17 noiembrie 2004, fie al Decretului nr. 31 din 30 ianuarie
1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, publicat
in Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954. In anul 1993 a fost
adoptata Legea nr. 88/1993 privind acreditarea institutiilor de
invatamant superior si recunoasterea diplomelor, republicata in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 552 din 11 noiembrie
1999, iar toate institutiile cu activitati de invatamant superior
infiintate anterior Legii nr. 88/1993 au trebuit sa treaca printr-o
procedura de acreditare, nemaivorbind de institutiile de
invatamant superior infiintate dupa intrarea in vigoare a legii
mentionate.
Curtea constata ca dispozitiile art. 230 alin. (2) din lege
prevad in mod neechivoc faptul ca, in caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul institutiilor de invatamant
superior particulare si confesionale particulare revine
fondatorilor, nefiind incalcate dispozitiile art. 44 alin. (2), (3) si (4)
din Constitutie.
DECIZIE
Pentru considerentele aratate, in temeiul art. 146 lit. a) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 11 alin. (1)
lit. A.a), al art. 15 alin. (1) si al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUTIONALA
In numele legii
DECIDE:
1. Constata ca obiectia de neconstitutionalitate referitoare la Legea educatiei nationale, fundamentata pe critici de
neconstitutionalitate extrinseci, este inadmisibila.
2. Constata ca dispozitiile art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125
alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din Legea
educatiei nationale sunt constitutionale.
Definitiva si general obligatorie.
Decizia se comunica Presedintelui Romaniei si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
OPINIE SEPARATA
Fara a reveni asupra unor argumente pe care le-am formulat
in opiniile separate la deciziile Curtii Constitutionale pronuntate
in materia Legii educatiei nationale, in dezacord cu opinia
majoritara, consideram ca Legea educatiei nationale este
neconstitutionala, iar sesizarea de neconstitutionalitate trebuia
admisa, pentru motivele de neconstitutionalitate extrinseca.
Neconstitutionalitatea extrinseca rezulta, in primul rand, din
perpetuarea viciilor de neconstitutionalitate constatate prin
Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 40 din
19 ianuarie 2010. Constatand neconstitutionalitatea Legii
educatiei, adoptata prin aceeasi procedura a angajarii
raspunderii Guvernului, in temeiul prevederilor art. 114 din
Constitutie, Curtea Constitutionala a statuat ca „la aceasta
modalitate simplificata de legiferare trebuie sa se ajunga in
extremis atunci cand adoptarea proiectului de lege in procedura
obisnuita sau in procedura de urgenta nu mai este posibila ori
atunci cand structura politica a Parlamentului nu permite
adoptarea proiectului de lege in procedura uzuala sau de
urgenta*. Considerentele deciziei citate isi mentin valabilitatea,
cu atat mai mult, cu cat noua Lege a educatiei nationale a fost
adoptata prin angajarea raspunderii Guvernului, in timp ce
proiectul de lege, avand acelasi initiator, se afla in proces de
legiferare, la Senat, in calitate de Camera decizionala.
Neconstitutionalitatea extrinseca rezulta, in al doilea rand, si
din perpetuarea viciilor de neconstitutionalitate constatate prin
Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din
12 noiembrie 2010. Prin aceasta decizie instanta de contencios
constitutional a statuat ca angajarea raspunderii de catre
Guvern in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in temeiul
art. 114 alin. (1) din Constitutie, asupra proiectului Legii educatiei
nationale este neconstitutionala si a declansat un conflict juridic
de natura constitutionala intre Guvern si Parlament, in conditiile
in care proiectul de lege se afla in proces de legiferare la Senat,
in calitate de Camera decizionala. Astfel, prin exercitarea de
catre Guvern a unei competente, cu nerespectarea cadrului
constitutional, s-a incalcat competenta Parlamentului de unica
autoritate legiuitoare.
Daca un fapt ilicit are consecinte ilicite, tot astfel, un fapt
neconstitutional are consecinte neconstitutionale.
Neconstitutionalitatea procedurii angajarii raspunderii
Guvernului asupra proiectului Legii educatiei nationale, astfel
cum a fost constatata prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.431
din 3 noiembrie 2010, nu putea fi acoperita prin continuarea
procedurilor parlamentare incepute in acest sens. Numai o
procedura parlamentara declansata cu respectarea prevederilor
art. 114 din Constitutie nu poate fi retrasa de catre Guvern, in
calitate de initiator, in timp ce Parlamentul este obligat sa
continue derularea acesteia. Pe cale de consecinta, o procedura
parlamentara declarata neconstitutionala nu poate fi continuata
cu nesocotirea Deciziei Curtii Constitutionale si fara suport
constitutional.
Din moment ce angajarea raspunderii Guvernului asupra
proiectului de lege a fost declarata neconstitutionala, si rezultatul
acestei proceduri, Legea educatiei nationale, este tot
neconstitutional.
***
Este de observat si faptul ca prin motivarea prezentei decizii
au fost depasite limitele criticilor de neconstitutionalitate,
creandu-se premisele si prejudecandu-se, in acelasi timp,
elementele unui altfel de statut al minoritatilor din Romania, in
dezacord cu „spiritul traditiilor democratice ale poporului roman
si idealurilor Revolutiei din decembrie 1989*, valori garantate
prin prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie.
In sensul celor aratate, in acord cu jurisprudenta Curtii, astfel
cum s-a statuat spre exemplu prin Decizia Plenului Curtii
Constitutionale nr. 1/1995, privind obligativitatea deciziilor
pronuntate in cadrul controlului de constitutionalitate, avem in
vedere si faptul ca puterea de lucru judecat ce insoteste actele
jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza
nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina
acesta. In acest sens, Curtea a statuat ca atat considerentele,
cat si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii si se
impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept.
|
|
Sectiune Decizii neconstitutionalitate (NC) si Recursuri admise in interesul legii (RIL)
Termeni juridici, grupare tematica
|