DreptOnline.ro, portal juridic, stiri, legislatie, raspunsuri juridice
Comunitate juridica online: DreptOnline.ro   AvocatRomania.ro   Avocat-Divort.ro   Avocat-Partaj.ro  
Intreaba un avocat

Sitemap

Comunitate
Home
Resurse
Tribuna
Jurisprudenta
Stiri
Dezbateri
Cariere
Comunitate
Dictionar juridic
Carti juridice
Evenimente
Cursuri Lupu&Partners

Monitorul Oficial
Monitorul Oficial
Arhiva Monitor

Raspunsuri juridice
Intreaba un avocat
Raspunsuri juridice
Arhiva raspunsuri

Traducatori
Cautare
Lista

Utile
Decizii RIL si NC
Hotarari CEDO
Informatii utile
Avocat
Legislatie
Legislatie pag 2
Divortul
Divort din strainatate
Personalitati
Interviuri
Modele cereri
Istorie
Adrese utile
Institutii
Curs valutar BNR
Calculator TVA
Verificare IBAN

Interactiv
Teste grila
Confruntare
Jurist vs Jurist
Dezbateri spete
Argumente
Jocul mintii
Test cunostinte
Fise tari
Afla profesia

User
Contact
Newsletter
Login
Inregistrare
Echipa DreptOnline
Linkuri
English





(P)Scoala de Muzica PianoForte, cursuri de canto, pian si vioara pentru copii si adulti

(P)Cursuri de Limbi Straine
(P)Traduceri si Interpretariat

Login | Intreaba un avocat | Recomanda | Discutii |
Carti juridice Recursuri in interesul legii | Exceptii de neconstitutionalitate
   

De la salariu la retributie si inapoi


Lucian Popescu




Autor: dr. Lucian Popescu
Universitatea Spiru Haret din Bucuresti

Motto:
"In socialism salariul a fost inlocuit de retributie. Se considera ca are conotatii capitaliste. Acum ne reintoarcem la salariu. Probabil ca retributia are conotatii socialiste!"

(Extrase din lucrarea „Salarizarea personalului – contabilitate, fiscalitate, legislatie - in curs de pregatire la Editura Tribuna Economica)

"Salarium" reprezenta ratia de sare pe care o primeau soldatii din armata romana. Mai tarziu locul sarii a fost luat de contravaloarea cumpararii acesteia. Cu timpul intreaga solda a devenit "salarium". Termenul s-a extins in toate tarile latine dar si in cele anglo-saxone (salary) cu sensul de echivalent valoric al unei activitati prestate. In afara "salariului", in limba romana, ca si in alte limbi, se utilizeaza termenii de "remuneratie" sau "retributie". Spre exemplu, in dreptul muncii din Germania, denumirea de salariu este utilizata numai in cazul muncitorilor, pentru functionari este folosit cuvantul "retributie" iar pentru practicantii profesiilor liberale este uzitat termenul de "onorariu".

In sistemul american, respectiv canadian, precum si in cel anglo-saxon, in opozitie cu ceea ce prevede legislatia germana, termenul de salariu se foloseste doar in cazul functionarilor, in special pentru cei de nivel superior, angajatilor din sectorul de vanzari, angajatilor clerului, precum si pentru angajatii din sectorul managerial (lucratorii cu halate albe) si consfinteste plata unei sume saptamanale, lunare sau anuale. Pentru celelalte categorii de personal, incluzand si muncitorii, se utilizeaza termenul de retributie. Aceasta se refera la o suma orara de plata si reprezinta modul de plata folosita cel mai frecvent pentru angajatii din sectoarele de productie si de intretinere (lucratorii cu halate albastre).

Angajatii care beneficiaza de salariu au, de obicei, anumite avantaje suplimentare fata de cei care primesc retributie, spre exemplu, concediu medical, asigurari medicale sau de viata, concediu pentru necesitati personale, precum si un risc mai redus ca salariul sa fie afectat de absente. In schimb, beneficiarii de retributie primesc mai usor ore suplimentare insotite de o plata corespunzatoare.

In Romania socialista, conceptul de salariu a fost inlocuit cu cel de retributie, salariul considerandu-se a avea conotatii capitaliste (Legea retribuirii dupa cantitatea si calitatea muncii - Legea nr.57/1974).

In Romania de dupa revolutia din 1989, conform Codului muncii [1] , salariul a devenit exclusiv atributul relatiilor de munca stabilite in baza contractelor de munca: "salariul reprezinta contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca" (art.154).

Salariu, conform Statutului functionarilor [2], primesc si functionarii publici desi nu lucreaza in baza unor contracte de munca: "pentru activitatea desfasurata, functionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de baza, suplimentul corespunzator treptei de salarizare, prime si alte drepturi salariale …….. in conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru functionarii publici." (art. 31).

In acest sens a fost elaborat si Codul fiscal [3]: "sunt considerate venituri din salarii toate veniturile in bani si/sau in natura obtinute de o persoana fizica ce desfasoara o activitate in baza unui contract individual de munca sau a unui statut special prevazut de lege, indiferent de perioada la care se refera, de denumirea veniturilor ori de forma sub care se acorda ..." (art. 55).

In opinia noastra, daca salariul a fost definit drept atribut al salariatilor, in cazul functionarii publici, respectiv in cazul raporturilor de serviciu instituite in baza actelor de dispozitie, ar fi trebuit facuta distinctie, prin retributie, caz in care categoria fiscala a veniturilor din salarii ar trebui sa primeasca denumirea de "venituri din salarii, retributii si asimilate acestora".

In literatura juridica, salariul a fost considerat drept "totalitatea drepturilor banesti cuvenite pentru munca prestata" [4].

In sens modern, continutul conceptului de salariu a fost extins prin adaugarea la componenta monetara a unor elemente materiale de stimulare profesionala, asa numitele avantaje in natura (locuinta, hrana, imbracaminte, telefon, autoturism etc.), initial neimpozabile dar, care, cu timpul, au intrat sub incidenta fiscala.

Relatiile care se statornicesc, in procesul muncii, intre partenerii sociali, (angajatori - patroni si angajati - salariati) pe de o parte, si statul pe de alta parte, s-au dezvoltat continuu odata cu dezvoltarea sociala, tehnologica si spirituala a unei societati determinand ceea ce se numeste "sistemul de salarizare".

In continutul sistemului de salarizare legislatia salariala detine locul principal fiind compusa dintr-un numar insemnat de acte normative, din care cele mai importante sunt: constitutiile; legile cadru privind salarizarea; legile privind angajarea salariatilor in functie de competenta; legile privind impozitul pe salarii si hotararile guvernamentale emise in aplicarea acestora; legile privind garantarea salariului minim; legile privind contractele individuale si colective de munca; legile privind stabilirea salariilor de baza in sistemul public si indemnizatiilor pentru persoanele care indeplinesc functii de demnitate publica s.a.

In ceea ce priveste Romania, primele reglementari legate de salarizare au aparut in agricultura, imediat dupa rascoala din 1907, prin Legea pentru invoielile agricole [5]. Potrivit acestei legi proprietarii de terenuri care utilizau tarani pentru executarea muncilor agricole trebuiau sa incheie cu acestia "invoieli agricole". Legea prevedea ca plata trebuie efectuata in bani si nu putea fi inlocuita cu nici o alta forma de retribuire, precum produse, marfuri, bauturi s.a. si trebuia corelata cu volumul muncii prestate.

Acest principiu a fost dezvoltat mai tarziu prin Legea privitoare la organizarea si incurajarea agriculturii [6] din martie 1937, conform careia angajarea lucratorilor se putea face numai pe baza de contracte scrise, autentificate de primarul comunei, iar plata muncii trebuia facuta numai in bani.

In contextul dezvoltarii economice de dupa Marea Unire din 1918 si al crearii Organizatiei Internationale a Muncii, intre anii 1919 si 1929 au intrat in vigoare o serie de acte normative esentiale pentru domeniul muncii si salarizarii, precum: Legea reglementarii conflictelor de munca, din 1920; Legea sindicatelor profesionale, din 1921; Legea repausului duminical, din 1925; Legea pentru ocrotirea muncii femeilor si copiilor si durata muncii, din 1928; Legea privind organizarea serviciului de inspectie a muncii, din 1927.

In industrie, primele reglementari cu privire la salariu au aparut in 1919 odata cu adoptarea primelor contracte colective de munca. Prin aceste contracte se stabilea un salariu minim pe zi, repaus duminical si spor la salariu pentru munca de noapte. Odata cu organizarea salariatilor in sindicate, numarul contractelor colective de munca s-a extins si a aparut necesitatea legiferarii acestora, fapt care s-a realizat prin Legea asupra contractelor de munca [7] din aprilie 1929. In aceasta lege se prevedea ca remuneratia putea fi stabilita pe unitatea de timp sau in functie de lucrarea, cantitatea sau calitatea lucrului efectuat sau prin conventia partilor. Legea interzicea remunerarea muncii exclusiv in natura si prevedea posibilitatea ca partile sa reglementeze prin contractul individual de munca posibilitatea participarii salariatilor la beneficii. Moderne erau si elementele de protectie si garantare a salariului astfel incat erau interzise compensarile intre creantele patronilor si drepturile banesti ale salariatilor. Retinerile cu orice titlu din salarii si beneficii nu puteau cumula mai mult de doua treimi din drepturile banesti cuvenite. In mod concret salariile se stabileau de catre parti prin contractul individual de munca, in concordanta cu clasele prevazute de contractul colectiv de munca. Orice clauza din contractul individual de munca contrara prevederilor contractului colectiv de munca era nula de drept.

In 1939 prin Legea nr. 775 s-au infiintat pe langa fiecare inspectorat general al muncii, comisii mixte tripartite (salariati, patronat, stat) pentru stabilirea salariilor minimale in intreprinderile particulare, comerciale, industriale si de transporturi. Aceste decizii trebuiau aprobate de ministrul muncii si publicate in Monitorul Oficial. Legea recomanda comisiilor sa aiba in vedere asigurarea unor conditii decente de viata salariatilor. La stabilirea salariilor minime trebuia tinut cont si de avantajele in natura acordate salariatilor cum ar fi: locuinta, hrana sau bonificatii.

In anul 1941 prevederile acestei legi au fost extinse la toate intreprinderile, indiferent de capitalul acestora.

Salarizarea functionarilor publici a fost reglementata prin Statutul functionarilor publici [8] aprobat prin Legea nr. 103 din 1923 si prin Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului Functionarilor Publici. Statutul stabilea in detaliu regimul juridic al functionarului public din administratia de stat (functia, gradul, postul, clasa, modalitatile de numire, pregatirea profesionala, salariul, etc.) si a prevazut ca functionarii publici au dreptul la salarii corespunzatoare gradului sau functiei ocupate la un spor pentru chirie, ajutor de familie pentru cei cu copii si in mod exceptional la un adaos pentru scumpirea traiului.

Codul functionarilor publici [9] adoptat in 1940 stabilea pe langa conditiile generale de recrutare, drepturile si obligatiile, incompatibilitatile, ocrotirea familiei, concediile, pensiile, asociatiile si casele de credit ale functionarilor publici si salariul tuturor tipurilor de functionari publici. Potrivit acestui cod, functionarul primea un salariu corespunzator tipului de salarizare si functiei pe care o ocupa precum si a categoriei de salarizare.

Codul muncii, adoptat la 8 iunie 1950 a stabilit raporturi de munca pentru toti salariatii, inclusiv pentru functionarii publici, fara distinctie intre aceste categorii aparte ale functionarilor publici si ceilalti angajati ai sectorului public romanesc si excludea, sub orice forma, posibilitatea salariatilor si unitatilor de a negocia individual sau colectiv conditiile de munca.

Socialismul romanesc a considerat salariul drept o componenta a relatiilor de productie, o modalitate de participare a oamenilor muncii la repartizarea productiei materiale si nu a acceptat conceptia marxista a salariului - pret al fortei de munca.

In acest sens, un nou cod al muncii a intrat in vigoare la 1 martie 1973. La momentul adoptarii sale, in concordanta cu normele de baza ale dreptului international al muncii, a reprezentat in pofida accentelor de propaganda cel mai avansat act normativ in materia raporturilor de munca din randul fostelor tari socialiste. Codul nu putea insa reflecta altceva decat spiritul conceptiei despre munca si societate in socialism: reglementarea centralizata a aspectelor referitoare la raporturile de munca; rolul extrem de scazut al sindicatelor si contractelor colective de munca, nereglementarea dreptului la greva.

Dupa 1989, Romania a parcurs un proces complex si dificil de trecere la economia de piata, astfel incat Codul muncii a devenit inaplicabil, cu exceptia Contractului individual de munca fara de care raporturile de munca nu puteau sa existe.

Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003 inaugureaza o noua etapa in evolutia legislatiei muncii din Romania. Fata de Codul Muncii din 1973, noul cod aduce reglementari moderne, adaptate la piata muncii din Europa, care protejeaza salariatii si le dau o mai mare siguranta a locurilor de munca, fapt pentru care si-a atras critici dar si renumele de "cod eminamente sindical" (in varianta din 2003 presa a identificat un numar de 304 drepturi, 246 in favoarea salariatilor si numai 58 in favoarea angajatorilor).

Modificarea Codului muncii in septembrie 2006 s-a datorat criticilor primite de Romania din partea Comisiei Europene in sensul ca Legea 53/2003 nu respecta in totalitate reglementarile comunitare, cu precadere in domeniile organizarii timpului de munca, respectiv al procedurilor de concediere colectiva.

In acelasi timp, pentru organizarea si functionarea activitatii functionarilor publici a fost elaborata Legea nr. 188/1999, denumita Lege privind Statutul functionarilor publici, (republicata) [10] prin care se stabilesc drepturile si obligatiile functionarilor publici, a caror activitate are o serie de particularitati fata de activitatea functionarilor privati.

In ceea ce priveste impozitarea de dupa 1990 a "persoanelor fizice romane sau straine care realizeaza pe teritoriul Romaniei venituri sub forma de salarii si alte drepturi salariale" aceasta incepe cu H.G. nr. 52/1991 [11] . Hotararea de guvern a anulat Legea nr.1/1997 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unitatilor de stat, a reintrodus in Romania acordarea drepturilor salariale in forma bruta si impozitul individual pe salariu.

Dupa adoptarea constitutiei si a primei legi a finantelor publice [12] taxele si impozitele au trebuit sa fie stabilite prin lege. In acest sens, parlamentul a adoptat Legea nr. 14/1991, Legea salarizarii [13], care a stabilit cadrul general si principiile de baza ale salarizarii in raport cu cerintele trecerii la economia de piata precum si Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii [14].

Codul fiscal, a concentrat experienta Ordonantei nr.73/1999 privind impozitul pe venit, a reorganizat conceptul de globalizare si regularizare a veniturilor in Romania, a facut ordine in acest domeniu clasificand activitatile generatoare de venituri si a instituit reguli specifice de impozitare pentru fiecare dintre activitatile definite.

Odata cu adoptarea acestor acte normative, in Romania, salarizarea vizeaza doua domenii principale: salarizarea in domeniul privat, gestionata de Codul muncii care reglementeaza relatiile – raporturile de munca si salarizarea in domeniul public, reglementata prin legi speciale si statute profesionale care instituie relatii – raporturi de serviciu. Din domeniul din urma se desprinde totusi o categorie distincta si anume: "personalul contractual salariat din aparatul propriu al autoritatilor si institutiilor publice, care desfasoara activitati de secretariat, administrative, protocol, gospodarire, intretinere - reparatii si de deservire, paza, precum si altor categorii de personal care nu exercita prerogative de putere publica. Persoanele care ocupa aceste functii nu au calitatea de functionar public si li se aplica legislatia muncii" [15] . Toate aceste categorii de personal primesc "salariu", simplificare binevenita dar care poate conduce la anumite inconsecvente privind limbajul (salariu - derivat de la salariat - primit de catre functionarii publici care in fapt nu sunt salariati).


Note

[1] Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr.72/2003 cu modificarile si completarile ulterioare; cea mai recenta modificare fiind realizata prin Legea nr. 94/2007, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 264/2007.
[2] Statutul functionarilor publici"- Legea nr.188, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr.600/1999, republicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr.365/2007.
[3] Lege nr.571/2003 privind aprobarea Codului fiscal (Monitorul Oficial, Partea I, nr.927 din 23/2003) cu modificarile si completarile ulterioare; cele mai recente modificari fiind realizate prin O.U.G. nr.110/2006 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1028/2006 ) si O.U.G. nr.22/2007 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 230/2007).
[4] Athanasiu A, Moarcas C. A., Muncitorul si legea, 1999, Ed. Oscar Print, Bucuresti, p. 90.
[5] Monitorul Oficial nr.213 din 23 decembrie 1907
[6] Monitorul Oficial nr.67 din 22 martie 1937.
[7] Monitorul Oficial nr.74 din 5 aprilie 1929.
[8] Monitorul Oficial nr.60 din 19 iunie 1923.
[9] Monitorul Oficial nr.131 din 8 iunie 1940.
[10] Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai 2007.
[11] Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 15/23.01.1991.
[12] Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 23/30.01.1991 - Legea nr.10/1991, art 3.
[13] Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 32/09.02.1991.
[14] Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 70/03.04.1991.
[15] art.6. lit.a din legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici.

28-12-2007



Comentarii introduse



Introducere comentariu 20-09-2018  


Nu poti introduce un comentariu nou fara a fi inregistrat.
Pentru a te inregistra ca membru intra aici







Alte articole





Termeni juridici, grupare tematica



Coordonator
Magdalena Popeanga

Website administrat de
Alioth Software
Politica de securitate
Termeni si conditii
 RSS DreptOnline.ro - Canale RSS juridice
140 useri online

Useri autentificati: