Cauzele justificative in reglementarea noului Cod Penal
Ionas P.Ioan Daniel
|
|
Legiuitorul noului C.p a considerat ca nu toate cauzele care inlatura caracterul penal al faptei (art. 44 – 51 C.p) au la baza lipsa vinovatiei, asa cum s-a sustinut in doctrina penala pana in prezent. Din acest motiv legiuitorul noului C.p a grupat legitima aparare, starea de necesitate, ordinul legii si comanda autoritatii legitime, si consimtamantul victimei, ca fiind cauze justificative. Prin urmare, suntem in prezenta cauzelor justificative atunci cand legea penala permite in mod exceptional savarsirea unor fapte pe care chiar ea le interzice, iar autorul cand le comite, poate spune “feci sed, iure feci” (am facut, dar cu drept am facut); de ex., legea interzice omorul si-l pedepseste;totusi ea ii permite omului sa-si apere viata chiar ucigand o alta persoana (legitima aparare). Prin urmare, in conceptia noului C.p, fapta aceluia care-l omoara pe agresor pentru a-si apara propria viata, este justificata, iar pe cale de consecinta, o asemenea fapta nu va fi pedepsita.
a) Legitima aparare
Intrebarea care s-a pus dintotdeauna a fost: care este explicatia ca nu constituie infrcatiune fapta savarsita in legitima aparare. De-a lungul istoriei dreptului penal, s-au dat mai multe explicatii. In conceptia scolii pozitiviste, legitima aparare era socotita drept un act de justitie sociala. Intr-o alta opinie, legitima aparare apara dreptul contra injustitiei. Cicero afirma ca intr-un pericol social iminent, declansat prin viclesug sau violenta, sub pumnalul lacomiei sau al maniei, orice mijloc de aparare este legitim. Intr-o alta opinie, legitima aparare este considerata ca un drept al al unei persoane de a riposta in fata unei agresiuni.
Explicand legitima aparare, I. Tanoviceanu (1912) spunea ca “oamenii in societate trebuie sa fie aparati de stat impotriva agresiunilor nedrepte. Cand cineva este lovit sau ucis, societatea trebuie sa-l pedepseasca pe agresor. Cand insa forta sociala este absenta, si nu-l poate proteja pe individul atacat, acesta are dreptul de a se proteja singur. In acest caz, fapta in aparare nu reprezinta un act de revolta impotriva societatii (o nesupunere), ci ajuta societatea in mentinerea ordinii, impiedicand pe agresor sa comita o noua infractiune. Este chiar in interesul societatii ca apararea legitima sa se exercite cat mai des”.
Argumentele aduse in sprijinul legitimei aparari sunt foarte variate. Kant a sustinut ca legitima aparare nu este justa, insa trebuie sa ramana nepedepsita, fiindca “izvoraste din necesitate, iar legea nu poate avea nici o influenta acolo unde intervine necesitatea”. Fuerbach: “legitima aparare e indreptatita de facultatea pe care o are fiecare cetatean de a-si relua drepturile concedate de el societatii si de a se apara singur contra unui atac injust, atunci cand societatea nu-i poate acorda asistenta”. Puffendorf: “nepedepsirea faptelor savarsite in stare de legitima aparare se datoreaza tulburarii sufletesti in care se afla cel atacat, tulburare care-l face sa-si piarda uzul ratiunii si sa devina iresponsabil”. Hegel considerand orice agresiune ca o negatie a ordinii juridice, apreciaza ca “legitima aparare este justa si nu poate fi pedepsita, fiindca ea este reactiunea contra negatiei dreptului”. Von Burri: “statul are interes ca dreptul cel mai important sa fie salvat” si considera ca “prin insusi faptul agresiunii, dreptul agresoruluis-a micsoratsi deci dreptul celui atacat fiind superior, legitima aparare devine justa”. Carara: “legitima aparare este o reactie contra injustului, reactie care nu e decat o intregire a ordinii juridice”. Manzini: “legitima aparare nu-si poate gasi justificarea decat in ideea de necesitate juridiceste recunoscuta, necesitate care produce efecte juridice in caz de agresiune injusta, ori de cate ori statul nu poate apara pe cetateni”. Enrico Ferri: “legitima aparare, nefiind o actiune izvorata din motive antisociale, ci un act de justitie sociala, cel ce a lucrat sub imperiul legitimei aparai nu se releva ca o natura periculoasa, si ca atare, contra sa, nu este necesar a se interveni cu masuri represive”.
Nu faptul ca atacul este nedrept, justifica legitima aparare, ci imprejurarea ca un pericol de neinlaturat ameninta pe cel amenintat. Prin urmare, ceea ce trebuie pus la baza justificarii impunitatii legitimei aparari, este pericolul care constrange pe cineva sa reactioneze prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Acest pericol face ca omul sa lucreze condus de un “animus”, adica de un element imaterial, deosebit de acela cerut pentru existenta ilicitului penal.
Legitima aparare nu constituie un drept si nici cel putin o simpla autorizare eventuala din partea legii pentru a savarsi o fapta prevazuta de legea penala. Un individ atacat nu se apara fiindca legea ii permite sau ca el se crede titularul unui asemenea drept, ci pentru ca intervine instinctul de conservare al speciei umane.
Legea penala (in cazul legitimei aparari), nu poate autoriza uciderea unui agresor. Dimpotriva, cand legea penala lasa in afara ilicitului penal un fapt oarecare (ex., omorarea agresorului), ea nu creaza un drept la savarsirea acelui fapt, ci recunoaste numai ca incidenta legii penale nu are ratiune de a cadea asupra acelui fapt. Prin urmare, cand legea penala nu intelege sa reprime faptele savarsite in legitima aparare, nu acorda niste drepturi speciale destinatarilor legii penale, ci doar recunoaste in plan juridic anumite situatii de fapt pe care le aseaza in afara ilicitului penal, ea neintelegand a lega consecinte juridice de astfel de situatii. Legea penala nu poate, si nu trebuie sa creeze drepturi care sa permita savarsirea unor actiune ilicite d.p.d.v penal, pentru ca intotdeauna, unde exista ilicit penal, trebuie sa intervina si represiunea. Dreptul la impunitate nu-l poate avea nimeni atunci cand fapta savarsita corespunde cazurilor in care represiunea e inlaturata prin lege sau provin fie din iresponsabilitatea autorului actiunii, fie din cauza ca acea actiune nu corespunde unui ilicit penal.
Se stie ca la frontiera dintre ilicitul penal si faptele nesusceptibile de represiune, se gasesc fapte care prin complexitatea lor, pot da nastere la indoiala. De aceea, legiuitorul penal, introducand cauzele justificative si cele care inlatura caracterul penal, a tinut sa arate ca anumite fapte savarsite in anumite imprejurari nu apartin ilicitului penal, si ca atare nu produc consecinte juridice penale, necazand sub incidenta represiunii penale. Aceste situatii sunt cele prevazute in art. 18-20 C.p (proiect).
Legitima aparare nu este un drept, si la fel ca si in cazul starii de necesitate, este o situatie juridiceste consfintita, sub imperiul careia, faptele savarsite nu au caracter de ilicit penal. Apararea fiind legitima, fapta savarsita pentru apararea vietii a ramas nepedepsita in toate timpurile si a fost consfintita in cele mai vechi legislatii => “legitima aparare nu are istorie”.
In legile lui Manu este prevazuta legitima aparare. La fel si Platon, recunoaste legitima aparare in anumite situatii. In dreptul roman sunt prevazute numeroase texte. Penalistii sec. XVI s-au preocupat intens de legitima aparare, insa tratau aceasta institutie ca o cauza de nepedepsire.
E prevazuta si in vechea legislatie romaneasca , in Pravila lui Caragea: “cine va omori aparandu-si viata de primejdie, nevinovat este”.
Parerea este ca victima unei agresiuni chiar daca ar putea sa fuga din fata pericolului, nu este datoare a face acest lucru, ci poate reactiona contra agresorului fiind ocrotita de legitima aparare.
b) Ordinul legii si comanda autoritatii legitime
In conformitate cu art. 20 C.p (proiect):
(1) Nu constituie infractiune savarsirea unei fapte impuse sau autorizate de lege, daca a fost executata in conditiile prevazute de lege.
(2) Nu constituie infractiune indeplinirea unui act ordonat de autoritatea legitima, daca ordinul este dat in forma prevazuta de lege si nu este in mod vadit ilegal.
Legiuitorul noului C.p a simtit nevoia, datorita realitatilor sociale (Revolutia ’89), sa introduca in C.p o astfel de cauza justificativa care inlatura caracterul penal al faptei si deci sa raspunda penal. In cazul acestei cauze, subiectul care actioneaza (savarsind o fapta prevazuta de legea penala), se supune legii sau autoritaii legitime, savarsind o fapta prevazuta de legea penala, cu vointa si constiinta. De ex. gardianul care impusca mortal pe detinutul care fuge de sub escorta, e aparat de pedeapsa pentru ca legea reglementeaza regimul armelor de foc, prevazand ca ele pot fi folosite in aceasta situatie. Din acest motiv, ordinul legii sau al autoritatii legitime e cunoscut sub denumirea de “teoria supunerii pasive”. In astfel de cazuri, s-a aratat foarte plastic in doctrina ca “acela care ucide, supunandu-se cerintelor legii ori autoritatii legitime, in realitate nu ucide el, ci este doar o spada in mana altuia”.
Probleme mai sensibile pot fi ridicate de dispozitiile alin. 2, atunci cand este vorba de ordinul autoritatii legitime ŕ vizeaza in special sistemul militar care se bazeaza pe ordinul superiorului dat inferiorului. Din acest p.d.v, au existat mai multe sisteme:
I. sistemul consemnului: in baza acestui sistem, se sustinea ca ordinul superiorului apara intotdeauna de raspundere penala pe inferior, care este dator sa se supuna orbeste si sa execute ordinele date; acest sistem avea un mare inconvenient, acela ca justifica nesupunerile, razvratirile si loviturile de stat in armata;
II. sistemul baionetelor inteligente: ordinul superiorului nu acopera raspunderea penala a inferiorului; inconvenientul era ca acest sistem ataca niste principii ale ordinii militare, de ex.: ordinul se executa, nu se discuta.
Fata de aceste sisteme, in doctrima si jurisprudenta franceza, a aparut un nou sistem: inferiorul va scapa de raspundere penala numai atunci cand a crezut in mod rational ca superiorul i-a dat un ordin legitim. Si in doctrina italiana, Carara sustinea ca “inferiorul e aparat de raspundere atunci cand el crede ca a fost dat un ordin legitim pe care l-a executat”. Ortolan: “ordinul dat de superiorul ierarhic intr-un act ilicit in sine, nu e destul pentru a apara pe subordonatul care a executat acel ordin. Trebuie sa se demonstreze ca subordonatul si-a dat seama ca ordinul este ilegal”.
c) Starea de necesitate
Art. 19 C.p (proiect):
(1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita de o persoana pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes general.
(2) Se afla in stare de necesitate si acela care in momentul savarsirii faptei nu si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat”.
Era prevazuta si in dreptul roman: Legea Achilia: “era nepedepsita fapta comandantului unei nave care taia funiile de la o nava cu care se ciocnise, fiind silit la aceasta fapta, de necesitatea de a-si salva propria nava”. De asemenea, era nepedepsita ”fapta aceluia care cauza o stricaciune imobilului vecinului, silit de necesitatea de a-si salva propriul sau imobil”. “Nu era vinovata de adulter femeia care cazand in mainile dusmanului, fiind constransa de necesitate, ceda soldatilor”.
Dreptul canonic: admitea nepedepsirea celui care constrans de foame, a furat pentru a se hrani : Ordonanta lui Carol Quintul – 1532 - luarea alimentelor: dreptul necesitatii foamei.
1898: un tribunal din Franta, a admis printr-o sentinta ca foamea e un motiv de nepedepsire pentru furt, considerand-o un caz de constrangere morala care rapeste persoanei o parte din liberul arbitru.
In doctrina s-a subliniat ca persoana care reactioneaza contra unui pericol iminent, nu face altceva decat ceea ce este firesc si anume sa se salveze de la acel pericol.
Hugo Grotius: “nepedepsirea faptelor savarsite in stare de necesitate, se datoreaza faptului ca deasupra tuturor legilor scrise stau legile naturale, iar starea de necesitate apartine acestor legi. Astfel ca omul silit de necesitate nu poate fi pedepsit deoarece a actionat conform unor legi superioare tuturor legilor scrise”.
Kant justifica nepedepsirea faptelor savarsite in stare de necesitate pe motivul ca “pedepsele ar fi neputincioase in astfel de imprejurari, fiindca oricat de aspre ar fi ele, nu-l vor putea intimida pe omul surprins de necesitate”.
Consimtamantul victimei
Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita cu consimtamantul victimei, daca aceasta putea sa dispuna în mod legal de valoarea sociala lezata sau pusa în pericol.
Dispozitiile alin. (1) nu se aplica în cazul infractiunilor contra vietii, în cazul infractiunilor contra integritatii corporale sau a sanatatii acestea nu se aplica, daca fapta la care s-a consimtit contravine legii sau bunelor moravuri.
Institutia raspunderii penale a persoanei juridice in lumina noului Cod Penal
I. Problema raspunderii penale a persoanei juridice
Dupa cum se cunoaste, calitatea de subiect de drept, o au nu numai persoanele fizice, dar si persoanele juridice sau morale. O problema mult discutata si controversata in literatura de specialitate a fost aceea daca persoana juridica poate avea si calitatea de subiect de drept penal. Ca subiect de drept, persoana juridica beneficiaza de ocrotirea juridco-penala, ea putand avea calitatea de subiect pasiv al unei infractiuni. Daca insa persoana juridica poate avea si calitatea de subiect activ al infractiunii, chestiunea a fost , este si va fi controversata in doctrina, chiar daca in proiectul noului C.p se introduce raspunderea penala a persoanei juridice.
In antichitate se admitea pedepsirea persoanelor morale. In Geneza, se spune ca Dumnezeu ar fi pedepsit Sodoma si Gomora din cauza coruptiei. Se spune ca imparatul Teodosiu a pedepsit orasul Antiohia luandu-i teatrul, baile publice si titlul de metropola. Imparatul Sever a distrus orasul Bizantiu, luandu-i teatrul, baile, onorurile si podoabele, reducandu-l la statutul de sat.
In dreptul canonic, a fost admis principiul responsabilitatii colective.
In dreptul roman persoanele morale nu puteau fi subiect activ al infractiunii. In literatura juridica s-a aratat in legatura cu perioada romana, ca daca in epoca imperiala romana intalnim masuri represive luate contra unor colectivitati, aceste masuri erau de ordin politienesc, avand un pronuntat caracter politic, si nu penal.
In vechiul drept, persoanele morale, orasele, cetatile si comitatele erau responsabile si penalmente, puteau fi supuse la unele sanctiuni (de ex, pierderea privilegiilor, doborarea zidurilor cetatii, amenda etc).
In literatura se citeaza cazul orasului Bordeaux, care in 1548 a fost condamnat pentru ca locuitorii sai s-au revoltat, l-au ucis pe guvernator, pe locotenentul regelui si pe alti ofiteri din armata, din cauza ca la acea data autoritatile vremii impusesera alte taxe si impozite; Universitatii din Bordeaux i s-au retras privilegiile, titlurile; a fost demolata primaria.
Dupa Revolutia franceza (1789), principiul pedepsirii colectivitatilor a fost abolit in Europa, dar el a continuat sa functioneze in Anglia.
In teoria dreptului penal modern, au fost formulate si sunt sustinute ata teza negativa potrivit careia persoanele juridice nu pot avea calitatea de subiecti activi ai infractiunii, cat si teza afirmativa care sustine ca persoanele juridice pot avea calitatea de subiect activ al unei infractiuni.
Teza negativa, potrivit careia persoana juridica nu poate fi subiect activ al unei infractiuni, se bazeaza pe teoria fictiunii, potrivit careia persoanele juridice nu au o existenta proprie, ci sunt o creatie a legii si deci ele nu pot savarsi infractiuni. Principalele argumente ale celor care nu concep raspunderea penala a persoanei juridice:
o persoana juridica nu poate gandi si voi, deci actiona altfel decat gandesc, voiesc si actioneaza persoanele fizice care o compun; raspunderea penala nu o poate avea decat persoanele fizice ce conduc persoana juridica;
nu se poate concepe ca o pedeapsa sa loveasca o colectivitate atunci cand parte din membrii sai sunt nevinovati, fiindca nu au gandit, nu au fost consultati si nu au participat la savarsirea infractiunii;
daca s-ar aplica o pedeapsa unei persoane juridice, aceasta masura de constrangere s-ar rasfrange in mod inevitabil si asupra membrilor nevinovati ai acesteia care nu au stiut si nu au voit faptele comise de conducatorii persoeni juridice;
Teza afirmativa se bazeaza pe asa-zisa teorie a realitatii, potrivit careia persoana juridica reprezinta o realitate, aceasta fiind o entitate dotata cu vointa si constiinta proprie, si deci poate fi subiect activ al unei infractiuni.
Argumente:
persoanele juridice sau morale reprezinta o realitate juridica incontestabila; ele reprezinta forte sociale in viata moderna care se pot manifesta si prin comiterea de infractiuni; daca sunt infractiuni cum ar fi cele contra persoanelor, care n-ar putea fi savarsite in chip natural de o persoana juridica, exista in schimb numeroase alte infractiuni care pot fi savarsite de persoane juridice, iar in unele cazuri, cu precadere tocmai persoanele juridice pot savarsi acele infractiuni (de ex., bancruta frauduloasa, concurenta neloiala, contrafacerea marcilor de fabrica, infractiunile fiscale, infractiunile din domeniul afacerilor); potrivit teoriei afirmative, e vorba nu de fapte savarsite de conducatori, fara stirea si acordul membrilor persoanei juridice, ci de acte voite si consimtite de toti membrii colectivitatii si executate in conformitate cu vederile acestora; persoana juridica are deci o vointa proprie, iar aceasta vointa colectiva este capabila de fapte culpabile intocmai ca vointa individuala a persoanei fizice;
exista pedepse care pot fi aplicate persoanelor juridice tinand seama de specificul acestora, cum ar fi dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activitatii, amenda, sau chiar masuri de siguranta (de ex., interzicerea de a avea sediul in anumite localitati sau expulzarea de pe teritoriul tarii);
desi aplicate persoanei juridice, pedepsele si celelalte sanctiuni de drept penal, ele sunt eficiente, deoarece pot detrmina schimbarea conduitei membrilor persoanei juridice in sensul respectarii dispozitiilor legale;
Ca o concluzie, teza afirmativa isi are din ce in ce mai multi adepti.
II. Observatii privind raspunderea penala a persoanelor juridice in dreptul european|
In plan european, preocuparile cele mai importante legate de raspunderea penala a personei juridice, se regasesc in cadrul Consiliului Europei si al U.E. Astfel, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei, a a doptat de-a lungul vremii o intreaga serie de rezolutii si recomandari care fac referire la raspunderea penala a persoanei juridice. Astfel de documente sunt:
Rezolutia nr. 28/mai 1977, privind contributia dreptului penal la protectia mediului, recomanda o reevaluare a principiilor raspunderii penale a persoanelor juridice in vederea examinarii posibilitatii reglementarii anumitor cazuri de raspundere penala a entitatilor publice si private dotate cu personalitate juridica;
Recomandarea nr. 12 /1981 asupra criminalitatii afacerilor, prevede posibilitatea instituirii raspunderii penale a persoanelor juridice pentru infractiuni comise in domeniul comercial sau punerea in practica a altor masuri privind aceeasi finalitate;
Recomandarea nr. 15/1982 privind rolul dreptului penal in protectia consumatorului, considera ca fiind oportuna instituirea in domeniul vizat a raspunderii penale a persoanei juridice;
Recomandarea Consiliului Europei nr. 18/1988 privind raspunderea intreprinderilor persoanei juridice pentru infractiuni comise in activitatea lor, adoptata de Comitetul de Ministri al Consiliului Europei la 28.10.1988; aceasta recomandare formuleaza cateva principii de care trebuie sa se tina seama atunci cand se pune problema raspunderii penale a personei juridice; aceste principii sunt:
1. o persoana juridica poate raspunde pentru infractiunile comise in exercitiul activitatii sale, chiar daca aceste infractiuni sunt straine de obiectul de activitate al intreprinderii si indiferent daca a fost identificata sau nu persoana fizica care le-a savarsit;
2. intreprinderea trebuie exonerata de raspundere atunci cand conducerea sa nu este implicata in comiterea infractiunii si a luat toate masurile necesare pentru prevenirea ei;
3. angajarea raspunderii penale a intreprinderii nu trebuie sa duca la exonerarea de raspundere a persoanei fizice care a savarsit infractiunea sau implicata in comiterea infractiunii; in mod special personele exercitand functii de conducere, trebuie sa raspunda pentru omisiunea indeplinirii obligatiilor, omisiune care a dus la comiterea infractiunii;
4. aplicarea de sanctiuni penale trebuie sa se faca numai atunci cand acestea sunt cerute de natura infractiunii, de gravitatea culpei intreprinderii, de consecintele pentru societate si de necesitatea de a preveni savarsirea altor infractiuni; de unde rezulta ca pentru acte de mai mica gravitate, este indicata recurgerea la alte forme de raspundere decat penala, si anume raspunderea administrativa;
5. in alegerea si aplicarea sanctiunilor trebuie sa se acorde o atentie deosebita obiectivelor nonrepresive si anume: prevenirea comiterii de infractiuni si repararea prejudiciului suferit de victima infractiunii.
Recomandarea prevede si o gama larga de sanctiuni ce pot fi aplicate:
avertisment si mustrare;
decizia declarativa de responsabilitate cu dispensa de sanctiune;
confiscarea bunurilor utilizate la comiterea infractiunilor sau reprezentand castiguri rezultate din activitatea ilicita;
decaderea din dreptul de a contracta cu statul sau cu utilitatile publice;
interdictia de a beneficia de avantaje fiscale sau subventii;
interdictia de a face publicitate pentru marfuri sau servicii;
retragerea autorizatiilor;
destituirea membrilor conducerii;
plasarea provizorie a intreprinderii sub autoritatea unui administrator desemnat de justitie;
inchiderea intreprinderii;
despagubirea victimei;
repunerea in situatia anterioara savarsirii faptei;
publicarea deciziei prin care s-a aplicat o masura sau o sanctiune.
Se poate constata ca unele dintre aceste masuri recomandate au o natura extrapenala, de exemplu despagubirea victimei, repunerea in situatia anterioara, ele neputand fi considerate sanctiuni penale.
In scopul evidentei masurilor luate fata de o persoana juridica, recomandarea considera necesara infiintarea unui cazier destinat persoanelor juridice.
Rezolutia nr. 1 privind aspectele civile, administrative si penale ale luptei impotriva coruptiei adoptata la lucrarile Conferintei Ministrilor Europeni de Justitie, tinuta la La Valetta (Malta) in 1994;
Recomandarea nr. 8/1996 privind politica penala intr-o europa in transformare, adoptata de Comitetul de Ministri la 5 septembrie 1996, care considera potrivita adoptarea de catre statele membre a unor dispozitii instituind raspunderea penala a persoanelor juridice;
Rezolutia nr. 24/1997, privind cele 20 de principii directoare in lupta impotriva coruptiei, adoptata de Comitetul de Ministri la 6 noiembrie 1997, subliniaza necesitatea stabilirii de masuri care sa preintampine transformarea persoanelor juridice in paravane pentru ascunderea infractiunilor de coruptie.
In plan jurisprudential, Comisia Europeana a Drepturilor Omului a decis ca desi Conventia Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O) nu face nici o referire la o eventuala raspundere penala a persoanelor juridice, ea nu e incompatibila cu o asemenea raspundere. Pe cale de consecinta, atunci cand impotriva unei persoane juridice exista o acuzatie in materie penala, ea se bucura (persoana juridica) de garantiile unui proces echitabil, conferite de art. 6 din C.E.D.O. Aceasta jurisprudenta este in concordanta cu orientarea doctrinei europene care apreciaza ca art. 6 si 7 din C.E.D.O protejeaza deopotriva atat persoanele fizice cat si persoanele juridice.
Conventia privind protectia mediului prin intermediul dreptului penal (Strassbourg, 4 noiembrie 1998); Aceasta Conventie precizeaza in preambulul sau ca sanctiunile penale si administrative pronuntate impotriva persoanelor juridice pot juca un rol eficace in prevenirea atingerilor aduse mediului inconjurator. Potrivit art. 9 alin. 1 din Conventie, statele contractante se obliga sa adopte masurile necesare in vederea instituirii posibilitatii de aplicare a unor sanctiuni si masuri penale sau administrative, persoanelor juridice in contul carora a fost comisa de catre organele sau reprezentantii lor, o infractiune din cele vizate de art. 2 sau 3 din Conventie. In raportul explicativ pe marginea acestei Conventii se arata ca “pe plan international se contureaza o tendinta ce pare a sustine recunoasterea generala a raspunderii penale a persoanei juridice”. Dispozitiile Conventiei sunt in armonie cu aceste tendinte si mai ales cu recomandarile institutiilor internationale, astfel:
a) Rezolutia celui de-al XV-lea Congres International de Drept Penal (Rio de Janeiro, 1994), aproba raspunderea penala a persoanei juridice, formuland si o serie de principii asupra modului cum trebuie sa functioneze aceste principii;
b) Conventia penala privind Coruptia (Strassbourg, 27 ianuarie 1999), sub egida Consiliului Europei, prevede in art. 18, obligatia statelor de a include in legislatiile nationale, sanctiuni aplicabile persoanelor juridice care comit infractiunile vizate de Conventie.Astfel, statelor semnatare le revine obligatia de a adopta masurile necesare pentru a permite angajarea raspunderii penale a persoanelor juridice pentru infractiunile de dare de mita, trafic de influenta si spalare de bani, comise in contul lor de o persoana fizica;
c) Conventia privind cibercriminalitatea – art. 12 (Budapesta, 23 noiembrie 2001).
III. Dreptul comunitar si raspunderea penala a persoanelor juridice|
Dreptul comunitar a cunoscut in ultimii ani o evolutie favorabila de raspundere a persoanei juridice. La inceputul anilor ’90, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene statua ca “dreptul comunitar nu obliga un stat membru la introducerea in dreptul sau national a raspunderii penale a persoanei juridice” (Decizia din 2 octombrie 1991).
Din interpretarea per a contrario a acestei decizii se desprinde concluzia ca statele membre ale U.E pot sa consacre in dreptul lor intern principiul raspunderii penale a persoanelor juridice sau asa cum s-a statuat in doctrina, dreptul comunitar recunoaste principiul raspunderii penale a persoanelor juridice dar nu impune instaurarea acestuia. Anii care au urmat, au modificat treptat pozitia legislatiei comunitare in problema raspunderii penale a persoanei juridice, din acceptata devenind recomandata, iar ultimele evolutii par sa confirme o pozitie de impunere.
Desi in mod traditional se considera ca dreptul penal excede sferei de competenta a organelor comunitare ramanand un atribut al legiuitorului national, inca din primii ani s-a creat un sistem de sanctiuni care viza o componenta a dreptului adminstrativ penal national.
Astfel, art. 85 din Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana (1957), interzice orice acorduri intre intreprinderi, orice decizii ale asociatiilor de intreprinderi si orice practici concertate care sunt susceptibile sa afecteze comertul intre statele membre si care au ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrangerea sau distorsiunea concurentei in interiorul vietii comunitare.
State care resping raspunderea penala a persoanei juridice: Italia si Grecia (pe probleme de neconstitutionalitate), Germania si Austria (pe probleme de traditie).
Ionas P. Ioan Daniel
Bucuresti
05-12-2005
Comentarii introduse
lucia-ana [07-12-2005]
----------------
Permiteti-mi sa va felicit.
|
