DreptOnline.ro, portal juridic, stiri, legislatie, raspunsuri juridice
Comunitate juridica online: DreptOnline.ro   AvocatRomania.ro   Avocat-Divort.ro   Avocat-Partaj.ro  


Intreaba un avocat

Sitemap

Comunitate
Home
Resurse
Tribuna
Jurisprudenta
Stiri
Dezbateri
Cariere
Comunitate
Dictionar juridic
Carti juridice
Evenimente

Monitorul Oficial
Monitorul Oficial
Arhiva Monitor

Raspunsuri juridice
Intreaba un avocat
Raspunsuri juridice
Arhiva raspunsuri

Traducatori
Cautare
Lista

Utile
Decizii RIL si NC
Hotarari CEDO
Informatii utile
Avocat
Legislatie
Legislatie pag 2
Divortul
Divort din strainatate
Personalitati
Interviuri
Modele cereri
Istorie
Adrese utile
Institutii
Curs valutar BNR
Calculator TVA
Verificare IBAN

Interactiv
Teste grila
Confruntare
Jurist vs Jurist
Dezbateri spete
Argumente
Jocul mintii
Test cunostinte
Fise tari
Afla profesia

User
Contact
Newsletter
Login
Inregistrare
Echipa DreptOnline
Linkuri
English


Login | Intreaba un avocat | Recomanda | Discutii |
Carti juridice Recursuri in interesul legii | Exceptii de neconstitutionalitate
   

Hotararea din 8 ianuarie 2013 in cauza Bucur si Toma impotriva Romaniei

Hotarari CEDO - Curtea Europeana a Drepturilor Omului
2014 [3 decizii]
2013 [8 decizii]
2012 [12 decizii]
2011 [9 decizii]
2010 [17 decizii]
2009 [10 decizii]
2008 [11 decizii]
2007 [9 decizii]
2006 [6 decizii]
2005 [1 decizii]
2004 [3 decizii]
2003 [2 decizii]
2002 [1 decizii]
2001 [1 decizii]
1999 [1 decizii]
1998 [2 decizii]
TOTAL [96 decizii]
Cautare jurisprundenta, spete:    

Drept OnLine pune la dispozitia tuturor specialistilor din domeniul juridic o colectie de decizii, sentinte din practica judiciara. Pentru a regasi un anumit text puteti utiliza mecanismul de cautare, prin introducerea unui criteriu sau prin alegerea domeniului de Drept.

Sistemul de practica judiciara are un caracter pur consultativ, avand un rol de informare, neavand un caracter oficial.






Detaliu speta


Hotararea din 8 ianuarie 2013 in cauza Bucur si Toma impotriva Romaniei

Curtea Europeana a Drepturilor Omului

Publicata in
Monitorul Oficial nr. / -



Data: 08-01-2013


Sursa: Ministerul Justitiei
Tradus si revizuit de IER (www.ier.ro)

Cererea nr. 40238/02

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

In cauza Bucur si Toma impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall, presedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la 4 decembrie 2012,
pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:


Procedura


1. La originea cauzei se afla cererea nr. 40238/02 indreptata impotriva Romaniei, prin care trei resortisanti ai acestui stat, domnii Constantin Bucur si Mircea Toma si doamna Sorana Toma ("reclamantii"), au sesizat Curtea la 11 noiembrie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale ("conventia").

2. Reclamantii au fost reprezentati de Monica Macovei si de Dan Mihai, avocati in Bucuresti. Guvernul roman ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Primul reclamant a invocat in special nerespectarea libertatii sale de exprimare prin condamnarea sa penala ca urmare a divulgarii unor informatii clasificate "strict secrete" (art. 10 din conventie), precum si incalcarea dreptului sau la un proces echitabil (art. 6 din conventie). Ceilalti doi reclamanti au considerat ca dreptul lor la respectarea vietii private a fost incalcat prin interceptarea fara drept a convorbirilor lor telefonice si pastrarea inregistrarilor de catre Serviciul Roman de Informatii ("SRI") (art. 8 din conventie). Cei trei reclamanti s-au plans ca nu au avut la dispozitie nicio cale de atac interna efectiva care sa le permita sa depuna plangere fata de incalcarea drepturilor garantate prin articolele sus-mentionate (art. 13 din conventie).

4. La 4 septembrie 2007, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice Guvernului cererea. In conformitate cu fostul art. 29 § 3 din conventie, s-a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.

5. In urma abtinerii domnului Corneliu Birsan, judecator ales sa reprezinte Romania (art. 28 din Regulamentul Curtii), presedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos in calitate de judecator ad-hoc (art. 26 § 4 din conventie si art. 29 § 1 din regulament).


In fapt


I. Circumstantele cauzei

6. Reclamantii Constantin Bucur si Mircea Toma s-au nascut in 1952, iar reclamanta Sorana Toma in 1985. Reclamanta este fiica celui de al doilea reclamant. Acestia locuiesc in Bucuresti.

A. Originea cauzei

7. In 1996, primul reclamant lucra in cadrul compartimentului de supraveghere-inregistrare a comunicatiilor telefonice intr-o unitate militara a SRI cu sediul in Bucuresti. Sarcinile sale constau in asigurarea supravegherii si inregistrarii continue a convorbirilor telefonice ale persoanelor inscrise in registrul tinut in acest scop de catre compartiment, verificarea calitatii si continuitatii inregistrarilor, precum si asigurarea respectarii conditiilor de interceptare (data de inceput si sfarsit a interceptarilor, identitatea persoanei ale carei convorbiri telefonice erau interceptate, posta interceptata etc.).

8. In cadrul activitatii sale, primul reclamant a constatat mai multe nereguli: toate rubricile din registrul compartimentului, in care se faceau inregistrari cu creionul, nu erau complete, si anume numele real al persoanei puse sub ascultare, numarul actului de autorizare a interceptarii emis de procuror, adresa postului telefonic pus sub ascultare sau motivul care justifica masura; de asemenea, nu exista concordanta intre persoana indicata in registru ca fiind proprietarul postului telefonic si titularul real. Pe de alta parte, un numar considerabil de jurnalisti, oameni politici si oameni de afaceri erau pusi sub ascultare, mai ales dupa afacerile rasunatoare mentionate in presa.

9. Reclamantul afirma ca a comunicat aceste nereguli colegilor sai si sefului compartimentului de supraveghere-inregistrare. Acesta din urma, la ordinul comandantului unitatii, l-a mustrat, l-a sfatuit sa renunte la cele sustinute, i-a spus ca avea unele probleme, dar si copii de crescut si a declarat "nu noi schimbam ordinea lucrurilor".

10. Intrucat persoanele respective s-au aratat dezinteresate de problema, reclamantul l-a contactat pe deputatul T.C., membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputatilor si Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activitatii SRI. Acesta din urma l-a informat ca mijlocul cel mai bun pentru a dezvalui publicului neregulile constatate in exercitarea atributiilor sale era sa tina o conferinta de presa. In opinia lui T.C., comunicarea neregulilor in fata comisiei din care facea parte nu ar fi avut niciun efect, avand in vedere legaturile dintre presedintele comisiei si directorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., presedintele comisiei ar fi intarziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit sa o desfasoare in privinta directorului SRI. De asemenea, o eventuala interventie in fata Camerei Deputatilor nu ar fi avut decat o finalitate informativa deoarece camera nu avea posibilitatea de a lua masuri in aceasta privinta. Pentru a-si fundamenta sustinerile sale si la recomandarea lui T.C., reclamantul si-a insusit unsprezece casete audio continand convorbirile telefonice ale mai multor jurnalisti si oameni politici.

11. La 13 mai 1996, a avut loc o conferinta de presa. In prezenta catorva membri ai partidului Romania Mare si a deputatului T.C., reclamantul a facut publice casetele audio si neregulile constatate in activitatea SRI. Acesta si-a justificat actiunile prin dorinta de a vedea respectate legile romane si, in primul rand, Constitutia. Acesta a mentionat ca informatiile facute publice nu constituiau secrete de stat, ci dovada activitatilor de politie politica desfasurate de SRI, la ordinul directorului acestuia, in decursul unui an cu alegeri parlamentare si prezidentiale. Interceptarile convorbirilor telefonice erau, in opinia sa, in beneficiul partidului aflat la putere si al diverselor partide politice pentru afacerile lor interne. In cele din urma, reclamantul a declarat ca nimeni nu poate fi obligat sa pastreze un secret de stat in scopul ascunderii incalcarilor legii si ca observase deja ca nici Presedintele Republicii, nici Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, nici Comisia parlamentara pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI nu reactionasera in trecut, atunci cand presa dezvaluise nereguli de o gravitate exceptionala comise de directorul SRI.

12. Conferinta de presa tinuta de reclamant a avut un ecou rasunator in media locala si internationala. Organizatiile politice si neguvernamentale au facut declaratii pe aceasta tema.

B. Ancheta Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI

13. La 15 mai 1996, Comisia parlamentara pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI a insarcinat o comisie speciala sa ancheteze alegatiile primului reclamant. Aceasta s-a prezentat la sediul SRI pentru a efectua o ancheta la fata locului. Conform concluziilor prezentate de reclamant in fata Tribunalului Militar Teritorial, comisia l-a audiat pe directorul SRI, care ar fi lasat sa se inteleaga ca interceptarile facute publice de catre reclamant ar fi fost realizate de catre acesta in nume propriu. Comisia i-a audiat, de asemenea, pe seful compartimentului insarcinat cu interceptarile, care ar fi declarat ca nu existau acte de autorizare a interceptarii convorbirilor telefonice ale unora dintre persoanele mentionate de reclamant.

14. Curtea nu a fost informata nici cu privire la lucrarile intreprinse de comisie, nici cu privire la rezultatul anchetei.

C. Procedura penala impotriva lui Constantin Bucur

15. La 14 mai 1996, Parchetul Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie s-a autosesizat in cauza.

16. La 20 mai 1996, s-a efectuat o perchezitie la domiciliul reclamantului. La aceeasi data, reclamantul a dat o declaratie procurorului responsabil de cauza.

17. La 27 mai 1996, reclamantul a fost trecut in rezerva, pierzandu-si astfel calitatea de cadru militar activ.

18. La 19 iulie 1996, procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii s-a prezentat la sediul SRI si a examinat mai multe registre. Nici reclamantul, nici avocatul sau nu au fost informati in acest sens. Cu aceasta ocazie, procurorul a intocmit un proces-verbal.

19. La 31 iulie 1996, a inceput urmarirea penala fata de reclamant, acesta fiind invinuit de savarsirea de infractiuni prevazute de Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala. I se imputa ca, in exercitarea atributiilor, a cules si a transmis informatii cu caracter secret (art. 19 din lege) si ca a divulgat si a folosit, in afara cadrului legal, informatii, cunoscute in exercitarea atributiilor, privind viata particulara, onoarea sau reputatia persoanelor (art. 21 din lege).

20. La 5 august 1996, reclamantul a fost invinuit si de savarsirea infractiunii de furt, infractiune pedepsita prin art. 208 si 224 din Codul penal, pentru sustragerea unor casete audio din sediul SRI.

21. In cursul cercetarii penale, reclamantul a solicitat urmatoarele masuri: sa fie interogat directorul SRI, care ar fi declarat presei si comisiei parlamentare ca posturile telefonice indicate de reclamant nu fusesera puse sub ascultare, si sa se dispuna ca SRI sa furnizeze o copie a cererilor trimise procurorului pentru obtinerea actelor legale de autorizare a interceptarilor si a inregistrarilor, precum si o copie a registrului parchetului in care s-au consemnat actele de autorizare respective. Prin aceste cereri de probe, reclamantul intentiona sa demonstreze ca unele acte de autorizare a interceptarii au fost eliberate in urma conferintei de presa din 13 mai 1996. Procurorul militar insarcinat cu efectuarea cercetarii a respins cererea reclamantului fara o motivare a deciziei sale.

22. La o data neprecizata, noua persoane fizice si juridice care fusesera puse sub ascultare (inclusiv redactia ziarului A.C.) au depus plangeri penale pentru violarea secretului corespondentei, infractiune pedepsita prin art. 195 C. pen.

23. La 23 octombrie 1996, procurorul a decis examinarea separata a plangerilor respective.

24. Prin rechizitoriul din 24 octombrie 1996, parchetul militar a decis trimiterea in judecata a reclamantului. Cauza a fost inaintata Tribunalului Militar Bucuresti. Acesta si-a declinat competenta si a trimis cauza Tribunalului Militar Teritorial (denumit in continuare "Tribunalul Militar").

25. Potrivit afirmatiilor reclamantului, presedintele completului de judecata al Tribunalului Militar, C.L., a declarat la inceputul procesului: "O sa-l rad pe Bucur". Aceste cuvinte au fost preluate in cotidianul Romania Mare din 24 octombrie 1997.

26. In cursul procedurii in fata instantelor, reclamantul a fost reprezentat de mai multi avocati, care s-au angajat prin declaratii scrise sa nu divulge informatiile clasificate "strict secrete" in temeiul legislatiei interne.

27. Prima sedinta a fost stabilita pentru 23 decembrie 1996, data la care tribunalul i-a audiat pe reclamant si pe deputatul T.C.

28. In cadrul sedintei publice din 7 februarie 1997, tribunalul a ascultat unsprezece martori, inclusiv T.N., membru al partidului Romania Mare, care participase la conferinta de presa din 13 mai 1996, precum si unsprezece ofiteri, colegi si superiori ai reclamantului. In cursul sedintei, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei la procurorul militar in vederea continuarii cercetarilor. Acesta solicita sa se verifice daca actele de autorizare a interceptarii emise de catre procuror erau justificate de motive de siguranta nationala. La 14 februarie 1997, aparatorii reclamantului au depus un memoriu in sustinerea acestei cereri, argumentand ca examinarea cauzei era nedisociabila, in ceea ce priveste elementele intentional si material ale infractiunii, de examinarea celor noua plangeri penale depuse de persoanele ale caror convorbiri telefonice au fost interceptate de SRI.

29. In cursul sedintei publice din 21 februarie 1997, Tribunalul Militar a respins cererea reclamantului in temeiul art. 317 si 333 din Codul de procedura penala ("C. proc. pen."), potrivit carora restituirea dosarului la procuror are loc atunci cand cercetarea penala nu este completa. Tribunalul a considerat ca, in cazul de fata, cercetarea penala este completa in ceea ce priveste faptele referitoare la reclamant.

30. In cadrul aceleiasi sedinte, reclamantul a solicitat in special urmatoarele masuri: interogarea lui V.M., directorul SRI la momentul la care au avut loc interceptarile convorbirilor telefonice, care ar fi declarat in presa si in fata comisiei parlamentare ca posturile telefonice mentionate de reclamant nu ar fi fost puse sub ascultare, precum si interogarea lui R.T., noul director al SRI, care afirmase in presa ca era la curent cu interceptarile fara drept ale convorbirilor telefonice practicate in cadrul SRI. De asemenea, acesta a solicitat ca SRI sa fie obligat sa prezinte: copia cererilor trimise procurorului pentru a obtine actele legale de autorizare a interceptarilor si a inregistrarilor, cu toate documentele aferente acestora, copia registrului parchetului in care se consemneaza actele de autorizare, precum si inscrisurile din dosarele constituite in urma celor noua plangeri penale formulate de persoanele ale caror convorbiri telefonice au fost interceptate. De asemenea, acesta a solicitat ca SRI sa fie obligat sa precizeze daca interceptarile convorbirilor telefonice condusesera la urmarirea penala fata de persoanele vizate. Reclamantul intentiona sa foloseasca aceste probe pentru a demonstra ca actele de autorizare emise de procuror, depuse la dosarul cauzei, erau ulterioare interceptarilor convorbirilor telefonice si ca, in orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranta statului. Reclamantul a decis sa nu declanseze procedura de certificare a autenticitatii in privinta actelor de autorizare.

31. Sedinta a fost amanata pentru 7, apoi 14 martie 1997.

32. Prin decizia din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a hotarat ca toate cererile de probe, sus-mentionate, nu erau pertinente. Instanta a declarat ca marturiile depuse de V.M. si R.T. nu aveau legatura cu cauza deoarece declaratiile facute presei nu puteau face obiectul unui control judecatoresc. In ceea ce priveste documentatia aferenta cererilor de autorizare, tribunalul a considerat ca aceasta implica elemente strict confidentiale care nu aveau legatura cu cauza, ca de exemplu intrebarea daca ascultarile telefonice au condus la urmariri penale sau problema rezultatului celor noua plangeri penale. Referitor la registrul parchetului in care se consemneaza actele de autorizare a interceptarii, tribunalul a constatat ca cererile formulate de SRI si actele de autorizare emise de parchet aveau date certificate de autoritatile publice si ca autenticitatea acestora nu putea fi verificata decat prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticitatii, pe care reclamantul a refuzat sa o initieze.
Cu toate acestea, constatand ca era vorba despre prima cauza adusa in fata instantelor in materia art. 19 si 21 din Legea nr. 51/1991, tribunalul a admis administrarea altor probe solicitate de reclamant: audierea a sase martori, prezentarea actelor de autorizare pentru punerea sub ascultare a telefoanelor in cauza in casetele facute publice in cadrul conferintei de presa, prezentarea regulamentului de organizare a comisiei parlamentare pentru controlul asupra activitatii SRI (pentru a putea stabili modalitatile de sesizare a comisiei de catre persoanele interesate) si prezentarea procesului-verbal al sedintei tinute de aceasta comisie la 15 mai 1996 (in vederea unei comparatii cu diversele declaratii facute in cursul cercetarii penale).
In plus, tribunalul a hotarat din oficiu administrarea altor probe. Astfel, tribunalul a dispus ca parchetul general sa depuna la dosar cererile pentru actele de autorizare a interceptarii, stenogramele sedintelor camerelor reunite ale Parlamentului si ale comisiilor juridice ale acestuia in cursul carora a fost dezbatuta si adoptata Legea nr. 51/1991, precum si audierea altor sase martori.

33. La 28 martie 1997, tribunalul a luat act de faptul ca parchetul prezentase actele de autorizare a interceptarii posturilor telefonice respective in casetele facute publice de catre reclamant in cadrul conferintei de presa, precum si cererile pentru actele de autorizare a interceptarii. Tinand seama de caracterul strict secret al acestor documente, tribunalul le-a depus la un volum diferit (volumul nr. 9) constituit in acest scop. De asemenea, tribunalul a audiat doi martori. Sedinta a fost amanata pentru a permite administrarea celorlalte probe.

34. La 11 aprilie 1997, tribunalul a audiat alti doi martori, printre care si al doilea reclamant, Mircea Toma, ziarist la A.C. Acesta a denuntat caracterul lipsit de legalitate al interceptarii convorbirilor sale facute de la posturile telefonice instalate la domiciliul sau si la redactia ziarului A.C. unde lucra, precum si refuzul parchetului de a efectua o ancheta concreta in urma plangerii penale formulate in numele ziarului. Tribunalul a amanat sedinta pentru a permite parchetului si SRI sa depuna concluzii cu privire la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor Legii nr. 51/1991, ridicata intre timp de catre primul reclamant.

35. La 21 aprilie 1997, tribunalul a suspendat examinarea cauzei si a sesizat Curtea Constitutionala cu privire la exceptia respectiva.

36. Prin decizia din 12 septembrie 1997, Curtea Constitutionala a respins exceptia de neconstitutionalitate.

37. La 12 ianuarie 1998, ulterior reluarii examinarii cauzei, Tribunalul Militar a amanat sedinta la cererea avocatului primului reclamant, aflat in imposibilitatea de a se prezenta in fata instantei.

38. La 9 februarie 1998, tribunalul a audiat trei martori. In cadrul sedintei, reclamantul a denuntat mai multe erori prezente in raspunsul parchetului general cu privire la actele de autorizare emise.

39. In perioada 9 martie – 4 august 1998, tribunalul a amanat sedinta de sase ori, in principal din cauza absentei celor cinci martori citati sa se infatiseze; in cele din urma, au fost audiati doi dintre acestia.

40. La 22 septembrie 1998, reclamantul a depus concluzii scrise. Acesta sustinea ca nu incalcase niciuna dintre valorile protejate de legea penala si ca, in prezenta cauza, nu era intrunita conditia existentei unui pericol social, fata de care se subordona sanctionarea unui act de catre legislatia penala. Acesta a subliniat in special ca scopul actiunii sale fusese de a face publice ilegalitatile comise in cadrul SRI in detrimentul persoanelor particulare si, astfel, de a asigura respectarea drepturilor garantate de Constitutie. Referitor la celelalte modalitati la care ar fi putut apela pentru a denunta neregulile respective, reclamantul a subliniat ca orice actiune la nivel ierarhic era inutila avand in vedere pozitia adoptata de directorul SRI in urma conferintei de presa si faptul ca luase legatura cu deputatul T.C., membru al Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI. In plus, infractiunea prevazuta la art. 19 din Legea nr. 51/1991 implica existenta intentiei de a participa la actiuni care pot aduce atingere sigurantei nationale, in vreme ce el actionase cu buna-credinta. De asemenea, reclamantul a invocat incalcarea libertatii sale de exprimare, in eventualitatea unei condamnari penale. Concluziile se bazau, printre altele, pe inscrisurile clasificate strict secrete si depuse la dosar in volumul nr. 9.

41. Prin hotararea din 20 octombrie 1998, Tribunalul Militar l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa cu inchisoarea de 2 ani cu suspendarea executarii pentru furt, culegerea si transmiterea de informatii cu caracter secret in afara cadrului legal, precum si divulgarea si folosirea, in afara cadrului legal, a informatiilor privind viata particulara, onoarea si reputatia persoanelor. Hotararea tribunalului s-a bazat pe faptul ca interceptarile telefonice fusesera efectuate in baza unor acte de autorizare emise de procurori si depuse la dosar. Pentru acelasi temei, tribunalul a respins alegatiile reclamantului cu privire la indoielile sale fata de legalitatea interceptarilor. De asemenea, tribunalul a observat ca reclamantul nu a denuntat pretinsele nereguli directorului SRI si nu a sesizat Comisia parlamentara pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI. Referitor la elementul intentional al infractiunilor, tribunalul a considerat ca acordul dat de reclamant deputatului T.C. pentru a devoala continutul casetelor dovedea existenta intentiei, prevazuta de lege, pentru a putea califica faptele respective drept infractiuni. De asemenea, tribunalul a observat ca, asa cum reiese dintr-o nota prezentata de SRI, potrivit regulamentului intern al acestei institutii, casetele continand convorbiri telefonice se transmiteau departamentului responsabil de transcrierea informatiilor; in cazul in care unitatea care solicitase interceptarea comunicatiilor nu formula o cerere de transcriere in termen de 10 zile, informatiile se stergeau, iar casetele se restituiau compartimentului de supraveghere-inregistrare in vederea reutilizarii lor.

42. Reclamantul a formulat apel in fata Curtii Militare de Apel.

43. La 5 aprilie 1999, curtea de apel a amanat sedinta pe motivul citarii necorespunzatoare a SRI. La 26 aprilie si 12 mai 1999, curtea de apel a amanat sedinta la cererea reprezentantilor reclamantului, aflati in imposibilitatea de a se prezenta in instanta. La 2 iunie 1999, instanta a desemnat din oficiu un avocat pentru a-l reprezenta pe reclamant si a amanat sedinta pentru a-i permite sa ia cunostinta de continutul dosarului.

44. In sedinta din 7 iunie 1999, la care reclamantul nu s-a prezentat, avocatul desemnat din oficiu a solicitat sa fie depuse la dosar cererile trimise procurorului pentru a obtine actele legale de autorizare a interceptarii, precum si o copie a registrului parchetului in care se consemnau actele de autorizare. Curtea Militara de Apel a stabilit ca probele respective fusesera administrate deja si, prin urmare, a respins cererea avocatului.

45. Prin hotararea din 14 iunie 1999, Curtea Militara de Apel a confirmat hotararea pronuntata in prima instanta.

46. Reclamantul a formulat recurs impotriva acestei hotarari la Curtea Suprema de Justitie.

47. La 16 decembrie 1999, 30 martie 2000, 22 iunie 2000, 19 octombrie 2000, 18 ianuarie 2001, 28 iunie 2001 si 14 februarie 2002, Curtea Suprema de Justitie a amanat sedinta la cererea reclamantului, care dorea sa fie reprezentat de un avocat ales ori sa se apere singur. La 8 februarie si 25 octombrie 2001, instanta suprema a respins cererile reclamantului privind trimiterea cauzei la parchet si inchiderea procedurii, cereri intemeiate pe faptul ca la 26 noiembrie 2000 a fost ales deputat, functie care ii garanta imunitate parlamentara. La 22 noiembrie 2001, Curtea Suprema de Justitie a amanat sedinta pentru a se putea pronunta asupra unei cereri de recuzare formulate de reclamant. La 17 ianuarie 2002, instanta a amanat sedinta pentru a permite reclamantului sa-si prezinte motivele de recurs. Dezbaterile au avut loc la 11 aprilie 2002.

48. Prin hotararea din 13 mai 2002, Curtea Suprema de Justitie a respins exceptia ridicata de reclamant cu privire la imunitatea sa parlamentara, dupa ce a constatat ca acesta devenise deputat la 26 noiembrie 2000, adica ulterior trimiterii sale in judecata. Pe fond, instanta a respins recursul reclamantului, confirmand motivarea primei instante.

D. Interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de al doilea si al treilea reclamant

49. Una dintre casetele luate de Constantin Bucur si facute publice continea inregistrarea unei convorbiri telefonice care a avut loc la 12 aprilie 1996 intre cea de a treia reclamanta, fiica minora a celui de al doilea reclamant, si mama acesteia, de la telefonul instalat la domiciliul celui de al doilea si al treilea reclamant.

50. Cel de al doilea reclamant, Mircea Toma, precum si unii dintre colegii sai de la redactia ziarului A.C. au depus plangere penala denuntand interceptarile fara drept ale convorbirilor telefonice efectuate de la posturile telefonice apartinand ziarului. La 28 noiembrie 1996, redactia ziarului a primit o nota de informare ca interceptarile in cauza vizau un anumit membru al redactiei si fusesera realizate pe baza actului de autorizare emis de procuror.

51. La 11 aprilie 1997, cu ocazia audierii sale de catre Tribunalul Militar in cadrul procesului penal impotriva primului reclamant, cel de al doilea reclamant a denuntat caracterul nelegal al interceptarii convorbirilor sale facute de la posturile telefonice instalate la domiciliul sau ori la redactia ziarului A.C. unde lucra, precum si refuzul parchetului de a efectua o ancheta reala in urma plangerii penale formulate in numele ziarului (supra, pct. 34). Tribunalul nu a dat curs denuntarilor facute de cel de al doilea reclamant.

52. In pofida mai multor cereri adresate autoritatilor, reclamantii nu au putut obtine copii ale diferitelor documente depuse la dosarul penal, in special cererile de autorizare, actele de autorizare a interceptarii sau de transcriere a convorbirilor telefonice, din cauza caracterului lor strict secret. Cu toate acestea, la 29 mai 2003, cel de al doilea reclamant si avocata sa, doamna Macovei, au luat cunostinta de o parte din inscrisurile din dosarul penal la sediul Tribunalului Militar. Cel de al doilea reclamant a aflat astfel ca telefoanele redactiei ziarului A.C. si telefonul de la domiciliul sau au fost puse sub ascultare, pe baza actului de autorizare emis de procuror la 16 noiembrie 1995. Durata de valabilitate a actului de autorizare s-a mentinut pana la 15 mai 1996.

53. In scurtul interval de timp in care a fost autorizata sa consulte dosarul, avocata celui de al doilea reclamant a copiat de mana cererea SRI pentru interceptarea convorbirilor telefonice ale domnului Toma, precum si actul de autorizare emis de procuror in acest scop. Din lectura copiilor respective, care au fost transmise Curtii, reiese ca cererea pentru actul de autorizare a interceptarii se bazeaza pe faptul ca SRI detinea informatii si indicii care sugerau ca domnul Toma desfasura activitati ce constituiau o amenintare pentru siguranta nationala a Romaniei, fara alte precizari referitoare la informatiile si indiciile respective. Actul de autorizare emis procuror la 16 noiembrie 1995 nu prezinta o motivare mai ampla.

II. Dreptul si practica interne relevante

54. Dispozitia relevanta din Codul penal este redactata dupa cum urmeaza:
Art. 263 alin. (1)
Omisiunea sesizarii organelor judiciare
"Fapta functionarului public care, luand cunostinta de savarsirea unei infractiuni in legatura cu serviciul in cadrul caruia isi indeplineste sarcinile, omite sesizarea de indata a procurorului sau a organului de urmarire penala, potrivit legii de procedura penala, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 5 ani."

55. Prevederile relevante ale Legii nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind siguranta nationala a Romaniei dispun:
Art. 3
"Constituie amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei urmatoarele:
a) planurile si actiunile care vizeaza suprimarea sau stirbirea suveranitatii, unitatii, independentei sau indivizibilitatii statului roman;
b) actiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de razboi sau de razboi civil, inlesnirea ocupatiei militare straine […];
c) tradarea prin ajutarea inamicului;
d) actiunile armate sau orice alte actiuni violente care urmaresc slabirea puterii de stat;
e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizatii straine ori agentilor acestora, procurarea ori detinerea ilegala de documente sau date secrete de stat, in vederea transmiterii lor unei puteri sau organizatii straine […];
f) subminarea, sabotajul sau orice alte actiuni care au ca scop inlaturarea prin forta a institutiilor democratice ale statului ori care aduc atingere grava drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor romani sau pot aduce atingere capacitatii de aparare ori altor asemenea interese ale tarii, precum si actele de distrugere, degradare […] a structurilor necesare bunei desfasurari a vietii social-economice sau apararii nationale;
g) actiunile prin care se atenteaza la viata, integritatea fizica sau sanatatea persoanelor care indeplinesc functii importante in stat […];
h) initierea, organizarea, savarsirea sau sprijinirea in orice mod a actiunilor totalitariste sau extremiste de origine comunista, fascista, legionara sau de orice alta natura, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste […];
i) actele teroriste, precum si initierea sau sprijinirea in orice mod a oricaror activitati al caror scop il constituie savarsirea de asemenea fapte;
j) atentatele contra unei colectivitati […];
k) sustragerea de armament, munitie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unitatile autorizate sa le detina, contrabanda cu acestea […], precum si portul de armament sau munitie, fara drept, daca prin acestea se pune in pericol siguranta nationala;
l) initierea sau constituirea de organizatii […] in scopul desfasurarii vreuneia din activitatile enumerate la lit. a) - k), precum si desfasurarea in secret de asemenea activitati de catre organizatii sau grupari constituite potrivit legii."

Art. 4
"Prevederile art. 3 nu pot fi interpretate sau folosite in scopul restrangerii sau interzicerii dreptului de aparare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de alta natura, garantate prin Constitutie sau legi.
Nici o persoana nu poate fi urmarita pentru exprimarea libera a opiniilor sale politice si nu poate face obiectul unei imixtiuni in viata sa particulara, in familia sa, in domeniul sau proprietatile sale ori in corespondenta sau comunicatii, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputatiei sale, daca nu savarseste vreuna din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o amenintare la adresa sigurantei nationale."

Art. 8
"Activitatea de informatii pentru realizarea sigurantei nationale se executa de Serviciul Roman de Informatii, organul de stat specializat in materia informatiilor din interiorul tarii […]"

Art. 10
"Activitatea de informatii pentru realizarea sigurantei nationale are caracter secret de stat."

Art. 13
"Situatiile prevazute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, in cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedura penala, autorizarea efectuarii unor acte, in scopul culegerii de informatii, constand in: interceptarea comunicatiilor […]
Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atributii in domeniul sigurantei nationale, de catre procurori anume desemnati de procurorul general al Romaniei. […] procurorul […] emite un mandat care trebuie sa contina: aprobarea pentru categoriile de comunicatii care pot fi interceptate, categoriile de informatii, documente sau obiecte care pot fi obtinute; identitatea persoanei, daca este cunoscuta, ale carei comunicatii trebuie interceptate ori care se afla in posesia datelor informatiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obtinute; organul imputernicit cu executarea; descrierea generala a locului in care urmeaza a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depasi 6 luni. In cazurile intemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fara a se putea depasi, de fiecare data, 3 luni.
Orice cetatean care se considera vatamat in mod nejustificat prin activitatile care fac obiectul mandatului […] se poate adresa cu plangere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul."

Art. 16
"Mijloacele de obtinere a informatiilor necesare sigurantei nationale nu trebuie sa lezeze, in nici un fel, drepturile sau libertatile fundamentale ale cetatenilor, viata particulara, onoarea sau reputatia lor […]
Cetateanul care se considera lezat […] poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru aparare si asigurarea ordinii publice ale celor doua camere ale Parlamentului."

Art. 19
"Initierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul Romaniei a unor structuri informative care pot aduce atingere sigurantei nationale, sprijinirea in orice mod a acestora sau aderarea la ele, detinerea, confectionarea sau folosirea ilegala de mijloace specifice de interceptare a comunicatiilor, precum si culegerea si transmiterea de informatii cu caracter secret ori confidential, prin orice mijloace, in afara cadrului legal, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava."
Tentativa se pedepseste."

Art. 20
"Desfasurarea, fara mandat, a activitatilor supuse autorizarii in conditiile art. 13 […], sau depasirea mandatului acordat se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava.
Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si fapta functionarului care divulga, refuza sau impiedica, in orice mod, aducerea la indeplinire a mandatului eliberat in conditiile prevazute in art. 13.
Tentativa se pedepseste."

Art. 21
"Informatiile privind viata particulara, onoarea sau reputatia persoanelor, cunoscute incidental in cadrul obtinerii datelor necesare sigurantei nationale, nu pot fi facute publice.
Divulgarea sau folosirea, in afara cadrului legal, de catre salariatii serviciilor de informatii, a datelor prevazute in alin. 1, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.
Tentativa se pedepseste."

56. Prevederile relevante ale Legii nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii sunt redactate astfel:
Art. 2
"Serviciul Roman de Informatii organizeaza si executa activitati pentru culegerea, verificarea si valorificarea informatiilor necesare cunoasterii, prevenirii si contracararii oricaror actiuni care constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei."

Art. 8
"Serviciul Roman de Informatii este autorizat sa detina si sa foloseasca mijloace adecvate pentru obtinerea, verificarea, prelucrarea si stocarea informatiilor privitoare la siguranta nationala, in conditiile legii."

Art. 10
"In situatiile care constituie amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei, Serviciul Roman de Informatii, prin cadre stabilite in acest scop, solicita procurorului eliberarea mandatului prevazut de art. 13 din Legea privind siguranta nationala a Romaniei pentru desfasurarea activitatilor autorizate de acesta."

Art. 45
"Documentele interne de orice fel ale Serviciului Roman de Informatii au caracter de secret de stat, se pastreaza in arhiva sa proprie si nu pot fi consultate decat cu aprobarea directorului, in conditiile legii.
Documentele, datele si informatiile Serviciului Roman de Informatii pot deveni publice numai dupa trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare."

57. Dispozitiile referitoare la statutul procurorilor si instantelor militare in vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constitutie, din Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 privind organizarea instantelor si parchetelor militare ("Legea nr. 54/1993") si din Codul de procedura penala sunt descrise in Hotararea Maszni impotriva Romaniei (nr. 59892/00, pct. 24-25, 21 septembrie 2006) si in Hotararea Begu impotriva Romaniei (nr. 20448/02, pct. 63, 15 martie 2011).

58. La 14 decembrie 2004 a fost adoptata Legea nr. 571/2004 privind protectia personalului din autoritatile publice, institutiile publice si din alte unitati care semnaleaza incalcari ale legii. Principiile generale stabilite de aceasta lege sunt in special urmatoarele: principiul responsabilitatii (conform caruia orice persoana care semnaleaza incalcari ale legii este datoare sa sustina reclamatia cu date sau indicii privind fapta savarsita); principiul bunei conduite (conform caruia este ocrotit si incurajat actul de avertizare in interes public cu privire la aspectele de integritate publica si buna administrare, cu scopul de a spori capacitatea administrativa si prestigiul autoritatilor publice prevazute de lege); principiul bunei-credinte (conform caruia este ocrotita prin lege persoana incadrata intr-o autoritate publica, institutie publica sau alta unitate bugetara […] care a facut o sesizare, convinsa fiind de realitatea starii de fapt si ca fapta constituie o incalcare a legii) (art. 4).
Sesizarea poate fi facuta, alternativ sau cumulativ, la una sau mai multe dintre entitatile urmatoare: seful ierarhic; conducatorul autoritatii respective; comisiile de disciplina; organele judiciare; organele insarcinate cu cercetarea conflictelor de interese si a incompatibilitatilor; comisiile parlamentare; mass-media; organizatiile profesionale, sindicale sau patronale; organizatiile neguvernamentale (art. 6). Avertizorii in interes public beneficiaza de prezumtia de buna-credinta [art. 7 alin. (1) lit. (a)]. In litigiile de munca sau in cele privitoare la raporturile de serviciu, instanta poate dispune anularea sanctiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, daca sanctiunea a fost aplicata ca urmare a unei avertizari in interes public, facuta cu buna-credinta (art. 9).

59. Documentul de insotire a Raportului Comisiei catre Parlamentul European si Consiliu privind progresele realizate in Romania in cadrul Mecanismului de cooperare si verificare, din data de 22 iulie 2009, are urmatorul pasaj:
"In ceea ce priveste sanctionarea functionarilor publici, datele colectate de Agentia Nationala a Functionarilor Publici releva faptul ca, in 2008, comisiile disciplinare au solutionat 837 de plangeri si au aplicat 375 de sanctiuni. Majoritatea acestor sanctiuni au constat in avertismente scrise, dar au inclus, de asemenea, 38 de concedieri. In patruzeci si opt de cazuri a fost recomandata inceperea urmaririi penale. In mod surprinzator, putine plangeri au provenit de la public (doar 15 %) si doar 9 au fost efectuate de denuntatori. Majoritatea plangerilor sunt inaintate de conducerea institutiilor sau de directorul acestora. […] Este necesara consolidarea punerii in practica si constientizarea politicilor de denuntare in cadrul institutiilor (in special a caracterului confidential al acestora)."

III. Dreptul si practica internationale relevante

60. Pasajele relevante din Recomandarea nr. R(2000)10 a Comitetului de Ministri privind codurile de conduita pentru functionarii publici, adoptata la 11 mai 2000, sunt redactate astfel:
Articolul 11
"Tinand cont in mod corect de dreptul de acces la informatiile oficiale, functionarul public trebuie sa trateze in mod adecvat, cu toata confidentialitatea necesara, toate informatiile si toate documentele obtinute in exercitarea, sau cu ocazia exercitarii functiilor sale."

Articolul 12 – Raportarea
"5. Functionarul public trebuie sa semnaleze autoritatilor competente orice dovada, afirmatie sau banuiala de activitate ilegala sau criminala privind functia publica despre care el sau ea are cunostinta in sau cu ocazia exercitarii functiilor sale. Ancheta asupra faptelor raportate revine autoritatilor competente.
6. Administratia publica trebuie sa vegheze ca functionarul public care semnaleaza un caz prevazut aici mai sus in baza unor banuieli rezonabile si de buna credinta sa nu sufere nici un prejudiciu."

61. La 19 aprilie 2007, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat Rezolutia 1551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare in cazurile de spionaj sau divulgare a secretelor de stat. Paragrafele relevante sunt formulate astfel:
"1. Adunarea Parlamentara considera ca protectia legitima a secretelor de stat nu trebuie sa devina un pretext pentru a restrange in mod nejustificat libertatea de exprimare sau de informare, cooperarea stiintifica internationala si activitatea avocatilor si a altor aparatori ai drepturilor omului.
2. Aceasta reaminteste importanta libertatii de exprimare si de informare intr-o societate democratica, in care trebuie sa existe posibilitatea de a denunta in mod liber coruptia, incalcarea drepturilor omului, distrugerea mediului si orice alt abuz de putere.
[...]
5. Adunarea constata ca legislatia a numeroase state membre ale Consiliului Europei referitoare la secretul de stat este mai degraba vaga sau acopera un domeniu prea vast, ceea ce lasa posibilitatea de a o interpreta astfel incat sa inglobeze o intreaga serie de activitati legitime ale jurnalistilor, oamenilor de stiinta, avocatilor sau ale altor aparatori ai drepturilor omului.
6. […] Curtea Europeana a Drepturilor Omului, la randul sau, a concluzionat ca interdictia impusa presei de justitia britanica de a publica articole referitoare la o carte (Spycatcher) despre care se considera ca ar contine informatii secrete era "disproportionata", dat fiind ca respectiva lucrare era deja difuzata in strainatate.
[…]
9. Aceasta invita autoritatile judiciare din toate tarile vizate si Curtea Europeana a Drepturilor Omului sa gaseasca un echilibru corespunzator intre, pe de o parte, interesul autoritatilor publice de a proteja secretul de stat si, pe de alta parte, libertatea de exprimare si libera circulatie a informatiilor in domeniul stiintific, precum si interesul pe care il prezinta, pentru societate, denuntarea abuzurilor de putere.
10. Adunarea constata ca procedurile penale pentru incalcarea secretului de stat sunt deosebit de sensibile si supuse unor abuzuri motivate de ratiuni politice. In consecinta, Adunarea considera ca urmatoarele principii prezinta, pentru toate persoanele si autoritatile implicate, un caracter vital pentru a garanta echitatea procedurilor respective:
10.1. informatiile care apartin domeniului public nu pot fi considerate secrete de stat, iar divulgarea lor nu poate fi asimilata spionajului si reprimata ca atare, chiar daca persoana implicata culege, sintetizeaza, analizeaza sau comenteaza informatiile respective. Acelasi lucru este valabil pentru participarea la cooperare stiintifica internationala si pentru denuntarea coruptiei, a incalcarii drepturilor omului, a distrugerii mediului sau a oricarui alt abuz de putere din partea autoritatilor publice (whistle-blowing);
10.2. legislatia privind secretul de stat, inclusiv listele de informatii secrete care ar putea servi ca temei pentru urmarirea penala, trebuie sa fie clara si, in primul rand, publica. Ordinele secrete in masura sa justifice raspunderea penala nu pot fi considerate compatibile cu normele juridice ale Consiliului Europei si ar trebui sa fie abrogate in toate statele membre;
(...)
10.5. instantele ar trebui sa vegheze la garantarea caracterului echitabil al proceselor acordand o atentie deosebita principiului egalitatii armelor intre Ministerul Public si aparare […]
10.7. in plus, civilii nu trebuie, de regula, sa fie judecati de instantele militare; si trebuie subliniat ca toate procesele trebuie sa se desfasoare in fata unor instante competente, independente si impartiale, in cadrul unor proceduri conforme cu principiile internationale de echitate; […]"

62. Al saptelea Raport general de activitate al GRECO (Groupe d’États contre la corruption - Grupul de state impotriva coruptiei), adoptat in cadrul celei de a 32-a sedinte plenare, desfasurate in perioada 19 - martie 2007, contine un capitol privind protectia avertizorilor. Raportul arata ca numai Norvegia, Regatul Unit, Romania si Statele Unite ale Americii au adoptat, pana la acea data, legislatii specifice in materie de avertizare si contine urmatorul pasaj:
"Divulgarea de informatii confidentiale
Avertizorii pot avea nevoie de asigurari ca nu se expun unor sanctiuni disciplinare prin divulgarea unor informatii confidentiale. In mai multe state membre, legislatia este clara in privinta ideii ca functionarii care lanseaza avertismente pe caile corespunzatoare nu pot fi acuzati de incalcarea obligatiei lor de confidentialitate (exemple: Franta, Spania). Legislatia britanica prevede ca orice obligatie contractuala de confidentialitate este nula in masura in care aceasta impiedica un angajat sa faca dezvaluiri sub protectie. Cu toate acestea, daca avertizorul savarseste o infractiune facand dezvaluiri, acesta nu are protectie. Efectul principal al acestei dispozitii este de a exclude divulgarile care constituie o amenintare pentru securitatea nationala si constituie o incalcare a legii privind secretul de stat (Official Secrets Act)."

63. La 29 aprilie 2010, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat Rezolutia 1729(2010) referitoare la protectia persoanelor care denunta nereguli ("orice persoana preocupata care trage un semnal de alarma pentru a pune capat unor actiuni ce pot constitui un risc pentru alta persoana") cu scopul de a consolida responsabilizarea si de a optimiza lupta impotriva coruptiei si a administrarii defectuoase, atat in sectorul public, cat si in cel privat. Dupa ce a constatat ca majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei nu dispun de texte de lege complete pentru protejarea avertizorilor, desi un numar mare dintre acestea au incluse in sistemele lor juridice reglementari privind diferite aspecte ale acestei probleme si privind raporturile de munca, procedura penala, mijloacele de informare in masa, precum si masuri specifice pentru lupta anti-coruptie, Adunarea Parlamentara a invitat toate statele membre sa isi revizuiasca legislatia privind protectia avertizorilor, tinand seama de urmatoarele principii directoare:
"Protectia «avertizorilor»"
6.1.1. definitia dezvaluirilor protejate trebuie sa includa toate avertismentele de buna-credinta impotriva diferitelor tipuri de acte ilicite, inclusiv a tuturor incalcarilor grave ale drepturilor omului, care afecteaza sau ameninta viata, sanatatea, libertatea si orice alt interes legitim al persoanelor in calitate de subiecti ai administratiei publice sau contribuabili, ori in calitate de actionari, angajati sau clienti ai societatilor private;
6.1.2. prin urmare, legislatia ar trebui sa acopere avertizorii din sectorul public, ca si din cel privat, inclusiv membrii fortelor armate si ai serviciilor de informatii; si
6.1.3. ar trebui sa codifice punctele relevante in urmatoarele domenii ale dreptului:
6.1.3.1. dreptul muncii – in special protectia impotriva concedierilor abuzive si a altor forme de represalii in legatura cu locul de munca;
6.1.3.2. dreptul penal si procedural penal – in special protectia impotriva urmarii penale pentru calomnie sau incalcarea secretului comercial ori a secretului de stat, precum si protectia martorilor;
6.1.3.3. dreptul mass-media – in special, protectia surselor jurnalistice […]
6.2.3. In cazul in care nu exista cai interne pentru avertizare sau acestea nu functioneaza in mod corect, ori nu ar fi rezonabil sa se astepte ca acestea functioneaza in mod corect data fiind natura problemei denuntate de avertizor, ar fi de asemenea indicata protejarea persoanei care foloseste cai externe, inclusiv mijloace de informare in masa.
6.2.4. Orice avertizor trebuie considerat ca actionand cu buna-credinta, cu conditia sa existe motive rezonabile pentru a crede ca informatia divulgata este adevarata, chiar daca ulterior se dovedeste contrariul, precum si cu conditia sa nu existe obiective ilicite sau contrare eticii.
6.2.5. Legislatia relevanta ar trebui sa asigure avertizorilor de buna-credinta o protectie fiabila impotriva oricarei forme de represalii printr-un mecanism de aplicare care ar permite sa se verifice realitatea actiunilor denuntate de catre avertizor si sa i se solicite angajatorului sa remedieze situatia, chiar si temporar, pana la clarificarea completa a situatiei, precum si printr-o despagubire financiara corespunzatoare, in cazul in care represaliile nu pot fi anulate intr-un mod rezonabil.
(...)"

64. Pasajele relevante din documentele si jurisprudenta internationale in materie de secrete de stat sunt descrise in hotararea Stoll impotriva Elvetiei [(MC), nr. 69698/95, pct. 39-44, CEDO 2007-V]. Reiese ca, desi toate statele membre ale Consiliului Europei au adoptat probabil reglementari privind pastrarea caracterului confidential sau secret al anumitor date sensibile si pedepsirea actiunilor contrare acestui obiectiv, respectivele reglementari se dovedesc a fi foarte diverse nu numai in raport cu definitia secretului si cu modul in care se gestioneaza datele sensibile care tin de competenta lor, ci si in raport cu modalitatile si conditiile urmarii penale a autorului unei divulgari fara drept de informatii (Stoll, citata anterior, pct. 107).

65. Extrasele relevante din documentele internationale referitoare la coruptie si la protectia angajatilor sunt prezentate in hotararea Guja impotriva Moldovei [(MC), nr. 14277/04, pct. 43-46, 12 februarie 2008).

66. Extrasele relevante din Rezolutia interimara RésDH(2005)57 privind hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 in cauza Rotaru impotriva Romaniei [(MC), nr. 28341/95, CEDO 2000-V], adoptata de Comitetul de Ministri la 5 iulie 2005, in cadrul celei de a 933-a reuniuni a delegatilor ministrilor, prin care autoritatile romane au fost invitate sa adopte cu celeritate reformele legislative necesare pentru a raspunde criticilor formulate de Curte in hotararea privind sistemul roman de culegere si arhivare a informatiilor de catre serviciile secrete, sunt prezentate in hotararea Asociatia "21 Decembrie 1989" si altii impotriva Romaniei (nr. 33810/07 si 18817/08, pct. 109, 24 mai 2011).


In drept


I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 38 din conventie

67. Pentru a putea aprecia temeinicia capetelor de cerere formulate de reclamanti si tinand seama de natura invinuirilor formulate, la data comunicarii prezentei cauze Guvernului roman, 10 septembrie 2007, Curtea i-a solicitat acestuia o copie a intregului dosar al procesului penal desfasurat in aceasta cauza impotriva primului reclamant.

68. In observatiile privind admisibilitatea si temeinicia cererii, Guvernul s-a declarat in imposibilitatea de a prezenta Curtii intregul dosar de cercetare penala intocmit in aceasta cauza (volumele nr. 1 si 2, cu exceptia inscrisurilor care constituie articole de ziar sau transcrierea casetelor pe care primul reclamant si le-a insusit). Guvernul nu a putut furniza nici volumul nr. 9 al dosarului constituit in etapa judecarii cauzei de catre instante, care cuprindea, printre altele, cererile de autorizare si actele de autorizare a interceptarii convorbirilor telefonice in litigiu. Guvernul a prezentat o nota a SRI din data de 28 decembrie 2007, prin care acesta din urma precizeaza ca volumele sus-mentionate contin secrete de stat care nu pot fi divulgate, declasificarea acestora intrand in atributiile Guvernului, in temeiul Legii nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate; in nota respectiva, SRI considera totodata ca este in conformitate cu dreptul intern si international, inclusiv cu conventia si jurisprudenta Curtii, clasificarea ca secrete de stat a volumelor sus-mentionate .

69. Intr-o nota datata 29 mai 2003, avocatii reclamantului in cadrul procedurii in fata Curtii precizeaza ca autoritatile au refuzat sa le ofere o copie a diverselor documente depuse la dosarul penal al primului reclamant invocand caracterul strict secret al acestora (supra, pct. 52). Acestia nu au putut copia, de mana, decat foarte putine documente, avand in vedere timpul scurt de care dispuneau pentru a consulta dosarul la grefa Tribunalului Militar.

70. In aceste conditii, se ridica problema respectarii de catre statul parat a obligatiilor care ii revin in temeiul art. 38 § 1 lit. a) din conventie, redactat dupa cum urmeaza la momentul faptelor: "In cazul in care Curtea declara o cerere admisibila, ea: a. procedeaza la examinarea cauzei in conditii de contradictorialitate, impreuna cu reprezentantii partilor si, daca este cazul, la o ancheta, pentru a carei desfasurare eficienta statele interesate vor furniza toate facilitatile necesare;"

71. Curtea reaminteste in aceasta privinta ca este vital pentru buna functionare a mecanismului recursului individual instituit prin art. 34 din conventie ca statele sa furnizeze toate facilitatile necesare pentru a permite examinarea serioasa si efectiva a cererilor [Tanrikulu impotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 70, CEDO 1999-IV]. Faptul ca un guvern se abtine, fara sa dea o explicatie satisfacatoare, de la furnizarea informatiilor de care dispune, poate conduce Curtea la anumite concluzii privind temeinicia alegatiilor reclamantilor. De asemenea, poate oferi o impresie negativa a masurii in care statul parat isi respecta obligatiile care ii revin in temeiul art. 38 din conventie (Timurtas impotriva Turciei, nr. 23531/94, pct. 66 si 70, CEDO 2000-VI).

72. Curtea observa ca Guvernul nu i-a transmis copia integrala a dosarului penal privind condamnarea penala a primului reclamant, pe care o solicitase. Curtea acorda o importanta deosebita inscrisurilor din dosar pentru stabilirea faptelor specifice prezentei cereri. Guvernul nu a negat ca se afla in posesia dosarului integral, dar a trimis Curtii doar o parte a acestuia. In cazul volumelor nr. 1, 2 si 9, Guvernul a invocat caracterul strict secret al inscrisurilor, care nu puteau fi dezvaluite publicului, nici macar unei organizatii internationale. Curtea reaminteste insa ca, prin ratificarea conventiei, statele au acceptat, in conditiile art. 38 din conventie, sa furnizeze toate facilitatile necesare pentru a permite examinarea serioasa si efectiva a cererilor. Aceasta obligatie implica instituirea oricarei proceduri necesare pentru o comunicare fara restrictii si pentru schimbul de documente cu Curtea. In aceste conditii, Guvernul nu se poate limita la invocarea caracterului prezumtiv secret al inscrisurilor solicitate (a se vedea Tirmurtas, citata anterior, pct. 67, si Nolan si K. impotriva Rusiei, nr. 2512/04, pct. 56, 12 februarie 2009). Mai mult, Curtea observa ca reprezentatii primului reclamant au putut lua cunostinta de inscrisurile clasificate strict secrete in cursul procedurii penale interne, insa le-a fost imposibil sa faca public continutul lor din cauza angajamentelor de confidentialitate pe care au fost obligati sa le semneze (supra, pct. 26). Asta arata ca informatiile din inscrisurile respective nu se numara printre cele la care accesul este interzis oricarei persoane cu exceptia serviciului de informatii sau a functionarilor de rang inalt (a se vedea, in acelasi sens, Nolan si K., citata anterior, pct. 56). Pe de alta parte, reiese din nota SRI prezentata de Guvern ca acesta din urma avea el insusi dreptul de a decide, dupa caz, declasificarea inscrisurilor respective, insa nu a facut acest lucru si, in orice caz, nu si-a motivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intentiona sa procedeze astfel. De altfel, acesta nu a avut in vedere sa solicite, in temeiul art. 33 § 2 si 3 din Regulamentul Curtii, confidentialitatea inscrisurilor respective sau sa transmita un rezumat al elementelor factuale importante. De asemenea, Guvernul nu a prezentat argumente sau elemente in sprijinul ideii ca, pentru examinarea capetelor de cerere formulate de reclamanti, cuprinsul documentelor respective nu este decisiv.

73. Referindu-se la importanta pe care o prezinta cooperarea cu un stat parat in cadrul procedurilor desfasurate in temeiul conventiei, precum si la dificultatea stabilirii faptelor specifice prezentei cauze, Curtea considera ca in prezenta cauza statul parat nu si-a indeplinit obligatia, care decurge din art. 38 din conventie, de a-i pune la dispozitie toate facilitatile necesare pentru a putea stabili faptele.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 10 din conventie

74. Potrivit primului reclamant, condamnarea sa penala prin hotararea definitiva din 13 mai 2002 a Curtii Supreme de Justitie a constituit o atingere adusa dreptului sau la libertate de exprimare prevazut la art. 10 din conventie, redactat astfel:
"1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica Statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati, care implica datorii si responsabilitati, poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrictii sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti."

75. Guvernul contesta acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

76. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 lit. a) din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Existenta unei ingerinte

77. In opinia primului reclamant, condamnarea sa penala a constituit o ingerinta in dreptul sau la libertatea de exprimare. Guvernul nu contesta acest argument. Curtea considera ca aceasta masura pronuntata impotriva reclamantului pe motiv ca a facut publice informatii secrete si si-a insusit unsprezece casete in vederea fundamentarii sustinerilor sale se interpreteaza ca o "ingerinta a unei autoritati publice" in exercitarea, de catre persoana in cauza, a dreptului sau la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 § 1 din conventie.

78. O asemenea ingerinta incalca art. 10, cu exceptia cazului in care, fiind "prevazuta de lege", viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevazute la § 2 si era "necesara intr-o societate democratica" pentru indeplinirea scopului sau scopurilor respective.

2. "Prevazuta de lege"

79. Primul reclamant sustine ca ingerinta nu avea temei legal in dreptul intern. Acesta observa ca la data adoptarii hotararii Curtii Supreme de Justitie intrase in vigoare Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate, care la art. 24 alin. (5) prevedea urmatoarele: se interzice clasificarea ca secrete de stat a informatiilor, datelor sau documentelor in scopul ascunderii incalcarilor legii, erorilor administrative, limitarii accesului la informatiile de interes public, restrangerii ilegale a exercitiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezarii altor interese legitime. Totodata, la vremea respectiva era in vigoare Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public, care prevede la art. 13 ca informatiile care favorizeaza sau ascund incalcarea legii de catre o autoritate sau o institutie publica nu pot fi incluse in categoria informatiilor clasificate si constituie informatii de interes public. Curtea Suprema de Justitie nu ar fi luat in considerare aceste dispozitii in motivarea hotararii din 13 mai 2002.

80. Guvernul considera ca ingerinta era prevazuta de lege din moment ce condamnarea era intemeiata pe art. 208 C. pen. si art. 19 si 21 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala, care erau totodata accesibile si previzibile.

81. Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta, potrivit careia formularea "prevazuta de lege" impune nu numai ca masura incriminata sa aiba temei in dreptul intern, ci vizeaza totodata calitatea legii in cauza: aceasta trebuie sa fie accesibila justitiabilului si previzibila in efectele ei [a se vedea, de exemplu, Rekvényi impotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 34, CEDO 1999-III]. Conditia previzibilitatii este indeplinita atunci cand justitiabilul poate sti, incepand cu textul prevederii relevante si, dupa caz, prin intermediul interpretarii ei de catre instante, ce acte si omisiuni angajeaza raspunderea sa penala (Karademirci si altii impotriva Turciei, nr. 37096/97 si 37101/97, pct. 40, CEDO 2005-I).

82. In prezenta cauza, Curtea observa ca reclamantul a fost condamnat in temeiul articolelor mentionate de Guvern. Prin urmare, concluzioneaza ca masura avea un temei in dreptul intern. In ceea ce priveste calitatea legii in cauza, accesibilitatea acesteia nu a fost pusa la indoiala. In schimb, Curtea nu este convinsa ca dreptul intern raspunde cerintei de previzibilitate care decurge din jurisprudenta sa. Totusi, Curtea nu considera necesar sa solutioneze aceasta chestiune din moment ce masura in litigiu este, din alte motive, incompatibila cu art. 10 din conventie.

3. Scop legitim

83. Primul reclamant considera ca ingerinta nu avea niciun scop legitim. Guvernul, la randul sau, este de parere ca masura in litigiu avea ca scop prevenirea si pedepsirea infractiunilor care aduc atingere sigurantei statului.

84. Curtea considera legitim scopul invocat de Guvern. In prezent, aceasta trebuie sa cerceteze daca ingerinta era necesara intr-o societate democratica.

4. "Necesara intr-o societate democratica"

a) Argumentele partilor

85. Primul reclamant afirma ca prin divulgarea faptelor nelegale concrete care au fost savarsite in cadrul institutiei angajatoare nu a facut decat sa isi exercite libertatea de exprimare pentru a aduce la cunostinta publicului chestiuni de mare interes public, avand legatura cu respectarea vietii private si ascultarile fara drept efectuate de serviciile secrete, si care au avut un impact considerabil asupra procesului de democratizare a tarii, asupra pluralismului politic si libertatii presei. In plus, fara casetele pe care si le-a insusit de la locul de munca si pe care le-a prezentat in cadrul conferintei de presa, afirmatiile sale nu ar fi avut credibilitate.

86. Acesta subliniaza ca din buna-credinta a facut publice informatiile de care a luat cunostinta in exercitarea atributiilor sale, cu scopul de a pune capat faptelor nelegale si abuzurilor savarsite in cadrul SRI, care desfasura activitati de politie politica. Inainte de divulgarea publica, reclamantul discutase despre faptele nelegale respective cu colegii sai si fusese chiar mustrat de superiorul sau ierarhic, la ordinul comandantului unitatii. In aceste conditii, era evident, in opinia sa, ca era inutil sa il sesizeze pe comandantul unitatii, singura persoana care era competenta sa aprecieze cererile de autorizare a interceptarilor, sau pe directorul SRI.

87. Reclamantul denunta faptul ca temeiul condamnarii sale penale il constituie existenta unor acte de autorizare care in realitate au fost emise ulterior interceptarii convorbirilor telefonice cu scopul ascunderii faptelor nelegale facute publice de el. In plus, parchetul si instantele l-ar fi impiedicat sa demonstreze acest lucru respingandu-i cererile de probe avand ca obiect prezentarea documentelor relevante si audierea persoanelor angajate de SRI care declarasera in public, imediat dupa conferinta de presa, ca SRI nu efectuase interceptarile mentionate de reclamant in cadrul conferintei de presa. In subsidiar, acesta sustine ca din actele de autorizare depuse la dosar nu reiese ca persoanele ale caror convorbiri au fost interceptate (oameni politici, jurnalisti si membri ai societatii civile) ar fi desfasurat activitati reprezentand o amenintare pentru siguranta nationala, in actele respective nementionandu-se niciun motiv concret. De altfel, si in pofida repetatelor sale cereri in acest sens, existenta unei amenintari reale pentru siguranta nationala nu ar fi fost examinata niciodata de catre parchet sau instante.

88. Reclamantul subliniaza ca, in procedura in fata Curtii, intrebarile respective au fost lasate tot fara raspuns deoarece Guvernul a refuzat sa transmita actele de autorizare respective si documentele aferente invocand caracterul lor secret. Acesta considera ca, in temeiul art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate si al art. 13 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public (supra, pct. 79), documentele sus-mentionate constituie "informatii de interes public" si nu pot fi asadar clasificate.

89. Potrivit argumentului Guvernului, condamnarea reclamantului era necesara intr-o societate democratica dat fiind ca aceasta l-a sanctionat pe respectivul pentru ca a comunicat informatii false publicului, in cadrul unei conferinte de presa care a avut un ecou rasunator in media locala si internationala, precum si la nivelul organizatiilor politice si neguvernamentale. Caracterul inexact al informatiilor ar fi dovedit de actele de autorizare a interceptarii convorbirilor telefonice depuse la dosarul penal intern, acte care nu au putut fi transmise Curtii deoarece fusesera clasificate ca secrete de stat.

90. De asemenea, Guvernul considera ca, daca reclamantul se temea de urmarire penala pentru interceptarea neautorizata a convorbirilor telefonice in temeiul art. 20 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala, avea posibilitatea de a prezenta plangerea sa conducerii SRI sau, in temeiul art. 16 din legea sus-mentionata, de a sesiza Comisia parlamentara pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI, ceea ce nu a facut, preferand sa il sesizeze in particular pe deputatul T.C., membru al comisiei mentionate, fata de care si-a dat acordul pentru organizarea unei conferinte de presa. Pentru instantele nationale, aceste elemente ar fi justificat existenta unui element intentional al infractiunii de care era invinuit.

91. In cele din urma, Guvernul mentioneaza ca reclamantul nu a fost condamnat la o pedeapsa severa si ca, mai ales, a beneficiat de suspendarea executarii pedepsei. Mijlocul folosit ar fi fost asadar proportional cu scopul urmarit.

b) Motivarea Curtii

i. Principiile generale aplicabile in prezenta cauza

92. Principala problema de solutionat este asadar aceea daca amestecul era o masura "necesara intr-o societate democratica". Principiile fundamentale in aceasta privinta sunt consacrate in jurisprudenta Curtii si au fost rezumate dupa cum urmeaza (Steel si Morris impotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 87, CEDO 2005-II):
"(ii) Adjectivul «necesar», in sensul art. 10 § 2, presupune existenta unei «nevoi sociale imperioase». Statele contractante beneficiaza de o anumita marja de apreciere atunci cand stabilesc daca exista o astfel de nevoie, dar aceasta este compatibila cu un control european, in ceea ce priveste atat legislatia, cat si hotararile care o aplica, inclusiv cele pronuntate de o instanta independenta. Prin urmare, Curtea este imputernicita sa se pronunte printr-o hotarare definitiva asupra chestiunii daca o «restrictie» poate fi reconciliata cu libertatea de exprimare protejata de art. 10.
(iii) In exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui autoritatilor nationale competente, ci mai degraba de a examina, din perspectiva art. 10, hotararile pronuntate de acestea in temeiul puterii lor de apreciere. Acest lucru nu echivaleaza cu limitarea controlului la a stabili daca statul parat si-a exercitat puterea discretionara in mod rezonabil, cu atentie si cu buna-credinta; sarcina Curtii este de a analiza ingerinta incriminata in lumina cauzei in ansamblu si de a stabili daca a fost «proportionala cu scopul legitim urmarit» si daca motivele prezentate de autoritatile nationale pentru a o justifica sunt «relevante si suficiente» […] Procedand astfel, Curtea trebuie sa se asigure ca autoritatile nationale au aplicat standarde care erau conforme cu principiile prevazute la art. 10 si, in plus, ca s-au bazat pe o evaluare satisfacatoare a faptelor relevante […]"

93. In ceea ce priveste protectia conferita de conventie avertizorilor proveniti din randul functionarilor publici, Curtea a stabilit urmatoarele principii [Guja impotriva Moldovei (MC), nr. 14277/04, pct. 70-78, 12 februarie 2008]:
"[…] [A]rt. 10 se aplica de asemenea sferei profesionale si [...] functionarii [...] au dreptul la libertate de exprimare […]. Astfel, aceasta nu uita faptul ca angajatii au obligatia de loialitate, retinere si discretie fata de angajatorul lor. Acest lucru este indeosebi valabil pentru functionari, dat fiind ca insasi natura functiei publice impune reprezentantilor acesteia o obligatie de loialitate si retinere […]
Intrucat misiunea functionarilor dintr-o societate democratica este de a ajuta guvernul sa se achite de functiile sale, iar populatia are dreptul de a se astepta ca functionarii sa ofere acest ajutor si sa nu ridice nicio piedica pentru guvernul ales in mod democratic, obligatia de loialitate si retinere prezinta o importanta deosebita in ceea ce ii priveste […]. Mai mult, avand in vedere insasi natura pozitiei lor, functionarii au adesea acces la informatii in privinta carora guvernul, din diverse ratiuni legitime, poate avea un interes in a le proteja confidentialitatea sau caracterul secret. Prin urmare, acestia sunt in general supusi unei obligatii de discretie foarte stricte.
[…] In ceea ce priveste reprezentantii functiei publice, fie ca sunt functionari numiti sau personal contractual, Curtea observa ca acestia pot ajunge, in exercitiul misiunii lor, sa ia cunostinta de informatii interne, eventual de natura secreta, pe care cetatenii au un interes sporit sa le vada divulgate sau facute publice. Aceasta considera ca semnalarea de catre un angajat din sectorul public a unui comportament nelegal sau a unui act ilicit la locul de munca ar trebui, in anumite circumstante, sa beneficieze de protectie. Aceasta protectie poate fi necesara in cazul in care functionarul public in cauza este singura persoana - sau face parte dintr-o categorie restransa de persoane - care are cunostinta de ceea ce se intampla la locul sau de munca si, astfel, este cea in masura sa actioneze in interesul public, alertand angajatorul sau publicul larg. (...)
Avand in vedere obligatia de discretie sus-mentionata, dezvaluirea ar trebui sa fie facuta in primul rand superiorului persoanei in cauza sau altei autoritati ori organ competent. O dezvaluire in public nu trebuie avuta in vedere decat in ultima instanta, in cazul in care orice alta actiune este in mod evident imposibila […]. In cadrul aprecierii proportionalitatii restrictiei privind libertatea de exprimare, Curtea trebuie, prin urmare, sa ia in considerare daca persoana a avut alte mijloace eficiente de remediere a actului ilicit pe care a intentionat sa il dezvaluie.
La stabilirea proportionalitatii unei ingerinte in libertatea de exprimare a unui functionar public intr-un astfel de caz, Curtea trebuie, de asemenea, sa ia in considerare si alti cativa factori. In primul rand, trebuie acordata o deosebita atentie interesului public pe care il implica informatia dezvaluita. Curtea reaminteste ca art. 10 § 2 din conventie nu lasa loc pentru restrictii privind libertatea de exprimare in domeniul problemelor de interes general […]. Intr-un sistem democratic, actiunile sau omisiunile guvernului trebuie sa fie supuse unui control atent exercitat nu doar de catre puterea legislativa si cea juridica, ci si de catre media si opinia publica. Interesul opiniei publice fata de o anumita informatie poate fi, cateodata, atat de puternic incat sa depaseasca chiar si o obligatie de confidentialitate impusa prin lege […].
Al doilea factor de luat in considerare in acest exercitiu de punere in balanta este autenticitatea informatiei dezvaluite. Autoritatile de stat competente pot sa adopte masuri cu scopul de a reactiona in mod corespunzator si fara exces la acuzatiile calomnioase lipsite de temei sau formulate cu rea-credinta […]. Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligatii si responsabilitati, iar orice persoana care decide sa dezvaluie informatii trebuie sa verifice atent, in masura in care circumstantele permit acest lucru, ca aceasta este corecta si de incredere […].
Pe de alta parte, Curtea trebuie sa puna in balanta prejudiciul, daca este cazul, pe care dezvaluirea in litigiu l-ar putea cauza autoritatii publice si interesul pe care publicul l-ar putea avea fata de dezvaluirea respectiva […] In aceasta privinta, Curtea poate lua in considerare obiectul dezvaluirii si natura autoritatii administrative in cauza […]
Motivatia angajatului care face dezvaluirea este un alt factor decisiv pentru a stabili daca demersul trebuie sau nu sa beneficieze de protectie. De exemplu, o actiune motivata de o doleanta sau o animozitate cu caracter personal ori de perspectiva unui avantaj personal, in special un castig pecuniar, nu justifica un nivel de protectie deosebit de ridicat […] Este important de stabilit asadar daca, atunci cand a facut dezvaluirea, persoana respectiva a actionat cu buna-credinta si cu convingerea ca informatia este adevarata, daca dezvaluirea acesteia a fost in interes public si daca autorul dispunea sau nu de mijloace mai discrete pentru a denunta actiunile in litigiu.
In cele din urma, evaluarea proportionalitatii ingerintei in raport cu scopul legitim urmarit se face printr-o analiza atenta a pedepsei aplicate si a consecintelor acesteia […]."

94. Curtea va examina acum faptele cauzei in lumina principiilor sus-mentionate.

ii. Aplicarea principiilor sus-mentionate in prezenta cauza

a) Cu privire la clarificarea aspectului daca primul reclamant dispunea sau nu de alte mijloace de divulgare

95. Primul reclamant sustine ca nu avea la dispozitie niciun alt mijloc eficient de divulgare. Guvernul considera ca respectivul ar fi putut sesiza problema in primul rand superiorilor sai ierarhici si apoi, dupa caz, Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI.

96. In ceea ce priveste cea dintai cale indicata de Guvern, Curtea observa in primul rand ca acesta nu a prezentat niciun element care sa demonstreze existenta, la momentul faptelor, in legislatia romaneasca in general si in cea referitoare la SRI in special, a unor prevederi privind divulgarea de catre angajati a neregulilor comise la locul de munca. Se pare asadar ca nu era prevazuta nicio procedura in materie si ca reclamantul nu putea comunica preocuparile sale decat superiorilor sai.

97. Curtea observa ca Guvernul nu contesta afirmatiile reclamantului, potrivit carora acesta comunicase neregulile constatate colegilor sai si sefului compartimentului de supraveghere-inregistrare. Acesta din urma, conform dispozitiilor comandantului unitatii, l-a mustrat si l-a sfatuit sa renunte la acuzatii. Curtea mai observa ca analiza datelor culese, care ar putea justifica interceptarea convorbirilor telefonice, era de competenta superiorilor sai si ca neregulile constatate ii priveau asadar in mod direct. In aceste conditii, Curtea se indoieste de eficacitatea oricarei sesizari pe care reclamantul ar fi putut-o adresa superiorilor sai. Acest rationament pare a fi de altfel confirmat de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei care, in Rezolutia 1729(2010) referitoare la protectia persoanelor care denunta nereguli (a se vedea sectiunea "Dreptul si practica interne si internationale relevante" supra), a constatat ca in cazul in care nu exista cai interne pentru avertizare sau acestea nu functioneaza in mod corect, ba chiar nu ar fi rezonabil sa existe asteptari ca acestea sa functioneze in mod corect data fiind natura problemei denuntate de avertizor, ar fi de asemenea indicata protectia persoanei care foloseste cai externe. In consecinta, Curtea nu este convinsa ca eventualele plangeri interne depuse de reclamant ar fi condus la o ancheta si la incetarea neregulilor denuntate.

98. In ceea ce priveste a doua cale indicata de Guvern, si anume sesizarea Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI, Curtea observa ca acesta nu a contestat faptul ca reclamantul l-a contactat pe deputatul T.C., membru al comisiei respective. Acesta din urma l-ar fi informat ca mijlocul cel mai bun pentru a dezvalui publicului neregulile constatate in exercitarea atributiilor era sa tina o conferinta de presa. Deputatul considera ca dezvaluirea neregulilor respective in fata comisiei din care facea parte nu ar fi avut niciun efect, avand in vedere legaturile dintre presedintele comisiei respective si directorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., presedintele comisiei ar fi intarziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit sa o desfasoare in privinta directorului SRI. Cu privire la acest aspect, Curtea constata deficientele sistemului de control instituit de catre stat in ceea ce priveste SRI. Astfel, Curtea considera ca atunci cand un cetatean informeaza un reprezentant al poporului cu privire la pretinse nereguli in cadrul unui organism al statului, acest reprezentant, care mai este si membru al comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii organismului respectiv, trebuie sa se sesizeze asupra faptelor si sa nu lase totul in seama actiunii unei persoane private.
Avand in vedere cele de mai sus si presupunand ca reclamantul a fost indreptatit sa sesizeze comisia sus-mentionata, Curtea nu este convinsa ca sesizarea oficiala a comisiei respective ar fi constituit un mijloc eficace pentru denuntarea neregulilor.

99. Curtea observa ca intre timp Romania a optat, prin adoptarea Legii nr. 571/2004, pentru o legislatie specifica pentru protectia avertizorilor care ocupa o functie publica. Asta nu schimba faptul ca modificarea legislativa respectiva, care trebuie salutata cu atat mai mult cu cat foarte putine state s-au angajat in aceasta directie (supra, pct. 62), a survenit la mult timp in urma faptelor denuntate de reclamant si nu era aplicabila acestuia.

100. In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca, in circumstantele specifice ale cauzei, divulgarea faptelor denuntate direct opiniei publice putea fi justificata.

b) Interesul public prezentat de informatiile divulgate

101. Curtea considera ca informatiile divulgate de reclamant prezentau incontestabil un interes public. Interceptarea convorbirilor telefonice prezenta o importanta deosebita intr-o societate care s-a confruntat in timpul regimului comunist cu o politica de supraveghere stricta de catre serviciile secrete. De altfel, acest lucru este demonstrat de larga acoperire mediatica de care a beneficiat conferinta de presa din 13 mai 1996, dupa cum o atesta documentele depuse la dosar atat de catre reclamant, cat si de catre Guvern. Mai mult, societatea civila era afectata in mod direct de informatiile divulgate, convorbirile telefonice ale oricarei persoane putand fi interceptate.

102. Pe de alta parte, insasi Curtea a fost preocupata sa se convinga in repetate randuri de existenta unor garantii corespunzatoare si suficiente impotriva abuzurilor in materie intrucat un sistem de supraveghere secreta destinat apararii sigurantei nationale implica riscul de a submina, ba chiar de a distruge, democratia sub pretextul apararii ei (Klass si altii impotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 49-50, seria A nr. 28, si Rotaru, citata anterior, pct. 59-60).

103. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca informatiile divulgate de reclamant aveau legatura cu abuzurile comise de inalti functionari si cu fundamentele democratice ale statului. Nu mai exista nicio indoiala ca este vorba despre chestiuni foarte importante care apartin dezbaterii politice intr-o societate democratica, asupra carora opinia publica are un interes legitim de a fi informata.

104. Totusi, trebuie remarcat ca instantele interne nu au tinut seama de argumentul reclamantului, referitor la interesul public prezentat de informatiile divulgate si de impactul acestuia asupra exercitarii libertatii sale de exprimare, demers care ar fi fost compatibil cu normele conventiei (a se vedea, de asemenea Wojtas-Kaleta impotriva Poloniei, nr. 20436/02, pct. 49, 16 iulie 2009).

c) Autenticitatea informatiilor divulgate

105. Curtea observa mai intai ca autenticitatea informatiilor divulgate de catre reclamant este motiv de controversa intre parti.
Reclamantul considera ca a divulgat cu buna-credinta informatii a caror veracitate a incercat sa o demonstreze in fata autoritatilor judiciare interne.

In aceasta privinta, reclamantul sustine in primul rand ca temeiul condamnarii sale penale il constituie existenta unor acte de autorizare care de fapt au fost emise ulterior interceptarii convorbirilor telefonice cu scopul ascunderii incalcarilor pe care le-a facut publice. In plus, parchetul si instantele l-ar fi impiedicat sa demonstreze acest lucru respingandu-i cererile de probe avand ca obiect prezentarea documentelor relevante si audierea persoanelor angajate de SRI care declarasera public, imediat dupa conferinta de presa, ca SRI nu efectuase interceptarile mentionate de reclamant in cadrul conferintei de presa. In al doilea rand, acesta sustine ca din actele de autorizare depuse la dosar nu reiese ca persoanele ale caror convorbiri erau interceptate (oameni politici, jurnalisti si membri ai societatii civile) ar fi desfasurat activitati reprezentand o amenintare pentru siguranta nationala, in actele respective nementionandu-se niciun motiv concret. De altfel, existenta unei amenintari reale pentru siguranta nationala nu ar fi fost examinata niciodata de catre parchet sau instante, in pofida repetatelor sale cereri in acest sens.

106. La randul sau, Guvernul considera ca reclamantul a facut publice informatii false. Inexactitatea informatiilor respective ar fi atestata de actele de autorizare a interceptarii convorbirilor telefonice emise anterior inceperii interceptarilor si depuse la dosarul penal intern de catre SRI.

107. In examinarea sa, Curtea va tine seama de principiul stabilit in Rezolutia Adunarii Parlamentare 1729(2010) referitoare la protectia persoanelor care denunta nereguli, conform caruia "orice avertizor trebuie considerat ca actionand cu buna-credinta, cu conditia sa existe motive rezonabile pentru a crede ca informatia divulgata este adevarata, chiar daca ulterior se dovedeste contrariul, precum si cu conditia sa nu existe obiective ilicite sau contrare eticii" (a se vedea pct. 6.2.4 din rezolutie, pct. 63 supra; si, mutatis mutandis, Heinisch impotriva Germaniei, nr. 28274/08, pct. 80, 21 iulie 2011). Pe de alta parte, "[l]egislatia relevanta ar trebui sa asigure avertizorilor de buna-credinta o protectie fiabila impotriva oricarei forme de represalii printr-un mecanism de aplicare care ar permite sa se verifice realitatea actiunilor denuntate de catre avertizor" (pct. 6.2.4 din aceeasi rezolutie).

108. In prezenta cauza, Curtea observa ca mai multe elemente sprijineau afirmatiile reclamantului potrivit carora s-au efectuat interceptari telefonice fara drept in cadrul SRI. Astfel, reclamantul a constatat ca toate rubricile din registrul compartimentului, in care se faceau inregistrari cu creionul, nu erau complete, ca nu exista concordanta intre persoana indicata in registru ca fiind proprietar al postului telefonic si titularul real, precum si ca fusesera pusi sub ascultare un numar considerabil de jurnalisti, politicieni si oameni de afaceri, mai ales dupa afacerile rasunatoare mentionate in presa (supra, pct. 8). Toate aceste indicii au consolidat convingerea reclamantului in sensul inexistentei unor circumstante care sa constituie o amenintare la adresa sigurantei nationale si sa justifice interceptarea convorbirilor telefonice ale persoanelor in cauza, respectiv cu privire la lipsa oricarui act de autorizare in acest sens emis de procuror. De altfel, aceste elemente nu par a fi contestate de Guvern.

109. Este necesar sa se observe, de altfel, ca reclamantul a contestat in fata parchetului si a instantelor interne autenticitatea si temeinicia actelor de autorizare a interceptarii prezentate de SRI. Tribunalul Militar, prin incheierea din 14 martie 1997, a dispus ca SRI sa depuna la dosar actele de autorizare a punerii sub ascultare a posturilor telefonice vizate de casetele facute publice de catre reclamant in cadrul conferintei de presa. In ceea ce priveste, insa, documentatia aferenta cererilor de autorizare, precum si repercusiunile interceptarilor in plan penal, tribunalul a considerat ca acestea nu erau in centrul cauzei. Referitor la registrul parchetului in care se consemneaza actele de autorizare a interceptarii, tribunalul a constatat ca cererile SRI si actele de autorizare emise de parchet aveau date certificate de autoritatile publice, precum si ca autenticitatea acestora nu putea fi verificata decat prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticitatii, pe care reclamantul a refuzat sa o initieze (supra, pct. 32). In hotararea din 20 octombrie 1998, confirmata de instantele superioare, Tribunalul Militar s-a limitat sa constate ca interceptarile convorbirilor telefonice fusesera realizate in temeiul unor acte de autorizare emise de procurori si depuse la dosar. Desi se poate admite ca autenticitatea cererilor si a actelor de autorizare nu putea fi verificata decat prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticitatii, pe care reclamantul nu a initiat-o, Curtea nu intelege de ce instantele au refuzat sa examineze temeinicia acestora, adica eventuala existenta a unor circumstante care sa constituie o amenintare la adresa sigurantei nationale si sa justifice interceptarea convorbirilor in litigiu.

110. Cu certitudine, Curtea nu se poate substitui statelor semnatare ale conventiei in definirea intereselor lor nationale, domeniu care apartine in mod traditional nucleului dur al suveranitatii statale (Stoll, citata anterior, pct. 137). De asemenea, Curtea nu are sarcina, atunci cand exercita controlul sau, de a se substitui instantelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotararile pe care acestea le-au pronuntat in temeiul puterii lor de apreciere (supra, pct. 92). In plus, echitatea procedurii si garantiile pe care le ofera sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate in considerare atunci cand se evalueaza proportionalitatea atingerii aduse libertatii de exprimare, garantata de art. 10 din conventie (Boldea impotriva Romaniei, nr. 19997/02, pct. 47, 15 februarie 2007; pentru modul de aplicare intr-o cauza care face referire la un avertizor, a se vedea Marcenko impotriva Ucrainei, nr. 4063/04, pct. 48, 19 februarie 2009). Decurge de aici ca i se solicita Curtii sa verifice daca, in prezenta cauza, aplicarea dispozitiilor legislatiei privind siguranta statului sunt constrangatoare pentru judecator intr-o asa masura incat il impiedica sa realizeze o punere in balanta a intereselor aflate in joc si sa retina un eventual motiv de justificare nelegal intemeiat pe protectia intereselor legitime. O astfel de imposibilitate ar reprezenta intr-adevar un obstacol in calea verificarii justificarii unei ingerinte in exercitarea drepturilor protejate de art. 10 din conventie (Stoll, citata anterior, pct. 137–138).

111. In prezenta cauza, trebuie sa se constate ca instantele au refuzat sa verifice daca respectiva clasificare "strict secret" parea justificata avand in vedere eventualele date culese de SRI si sa raspunda la intrebarea daca interesul mentinerii confidentialitatii informatiilor prevala fata de interesul public de a lua cunostinta de pretinsele interceptari fara drept. In opinia Curtii, instantele interne nu au urmarit sa examineze cauza sub toate aspectele, limitandu-se la a constata doar existenta actelor de autorizare impuse prin lege. Or, dupa cum s-a aratat mai sus, apararea reclamantului implica doua aspecte, si anume, pe de o parte, inexistenta actelor de autorizare si, pe de alta parte, absenta unor circumstante care sa constituie o amenintare la adresa sigurantei nationale si sa justifice pretinsa interceptare a convorbirilor telefonice ale unui mare numar de oameni politici, jurnalisti si membri ai societatii civile.

112. In plus, Guvernul nu a prezentat Curtii documente relevante si convingatoare pentru a justifica clasificarea "strict secret" a informatiilor divulgate de reclamant; in fapt, acesta a refuzat sa puna la dispozitie intregul dosar penal intern, care include cererile SRI si actele de autorizare emise de procuror. In aceste conditii, Curtea nu se poate baza decat pe copii ale documentelor furnizate de reclamanti cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea dintre acestia, domnul Toma. Or, din aceste documente reiese ca atat cererea SRI, cat si actul de autorizare emis de procuror in privinta sa nu contineau nicio motivare.

113. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca primul reclamant avea motive rezonabile sa creada ca informatiile divulgate erau adevarate. Refuzul autoritatilor judiciare de a-i permite sa faca dovada temeiniciei acestor afirmatii nu poate conduce la concluzia ca informatiile divulgate erau lipsite de orice temei faptic sau ca erau afirmatii formulate cu usurinta.

d) Prejudiciul cauzat SRI

114. In prezent, este necesar sa se verifice daca divulgarea faptelor nelegale pretins comise in cadrul SRI era de natura sa cauzeze "un prejudiciu considerabil" intereselor SRI (a se vedea, mutatis mutandis, Hadjianastassiou impotriva Greciei, 16 decembrie 1992, pct. 45 in fine, seria A nr. 252, cauza privind interese militare si siguranta nationala stricto sensu, si Stoll, citata anterior, pct. 130, care se refera la publicarea de catre un jurnalist a unui raport clasificat "confidential"). In aceasta privinta, Curtea constata inca de la inceput ca Guvernul nu a invocat existenta unui astfel de prejudiciu in fata Curtii.

115. Cu siguranta, Curtea admite ca este in interesul general sa se mentina increderea cetatenilor in respectarea principiului legalitatii de catre serviciile de informatii ale statului. Totodata, cetateanul are interesul ca neregulile imputate unei institutii publice sa conduca la o ancheta si unele clarificari. Acestea fiind spuse, Curtea considera ca interesul general pentru divulgarea unor informatii privind actiuni nelegale in cadrul SRI este atat de important intr-o societate democratica incat depaseste interesul de a mentine increderea publicului in aceasta institutie. Curtea reaminteste in acest sens ca o discutie libera privind problemele de interes public este esentiala intr-un stat democratic si este important ca cetatenii sa nu fie descurajati sa se pronunte asupra unor astfel de probleme (Barfod impotriva Danemarcei, 22 februarie 1989, pct. 29, seria A nr. 149).

e) Buna-credinta a primului reclamant

116. Primul reclamant isi justifica actiunea prin dorinta de a se asigura ca o institutie publica respecta legile romane, si in primul rand Constitutia. Guvernul nu contesta acest argument.

117. Curtea observa ca reclamantul si-a declarat intentiile in cursul conferintei de presa din 13 mai 1996 si ulterior in fata instantelor. Curtea nu vede niciun motiv sa creada ca reclamantul ar fi fost motivat de dorinta de a obtine un avantaj personal in urma actiunii sale, ca ar fi avut o nemultumire personala fata de angajator sau ca ar fi fost condus de orice alta intentie ascunsa. Acestea sunt de altfel sustinute de faptul ca persoana in cauza a ales sa nu se adreseze direct presei, pentru a obtine o foarte larga audienta, ci s-a indreptat mai intai catre un membru al Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI (a se vedea, mutatis mutandis, Heinisch, citata anterior, pct. 86).

118. Prin urmare, Curtea concluzioneaza ca reclamantul era animat de intentiile declarate de acesta si ca a actionat cu buna-credinta.

f) Severitatea sanctiunii

119. In cele din urma, Curtea observa ca reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsa cu inchisoarea de doi ani cu suspendarea executarii. Aceasta sanctiune nu numai ca a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei sale, dar risca, de asemenea, sa aiba un efect de descurajare asupra altor agenti SRI si sa-i descurajeze sa semnaleze fapte nelegale. In plus, tinand seama de ecoul pe care l-a avut cauza reclamantului in mass-media, sanctiunea putea avea un efect de descurajare nu doar asupra agentilor SRI, ci si asupra altor functionari publici si angajati (Guja, citata anterior, pct. 95; Heinisch, citata anterior, pct. 91).

iii. Concluzie

120. Constienta de importanta dreptului la libertatea de exprimare in privinta problemelor de interes general, de dreptul functionarilor si al altor angajati de a semnala conduitele sau actele nelegale observate de acestia la locul lor de munca, de obligatiile si responsabilitatile angajatilor fata de angajatorii lor si de dreptul acestora de a-si gestiona personalul, Curtea, dupa ce a reflectat asupra diferitelor interese aflate in joc, concluzioneaza ca atingerea adusa dreptului la libertatea de exprimare a primului reclamant, in special a dreptului sau de a comunica informatii, nu era "necesara intr-o societate democratica".
Prin urmare, a fost incalcat art. 10 din conventie.

III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din conventie

121. Primul reclamant denunta o incalcare a dreptului sau la un proces echitabil si invoca art. 6 § 1 si § 3 d) din conventie, ale carui parti relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:
"1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil […] si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala […], care va hotari […] asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.
3. Orice acuzat are, in special, dreptul: [...]
d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii [...]".

A. Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe nerespectarea dreptului la un proces echitabil si a principiului egalitatii armelor

122. Primul reclamant s-a plans de respingerea de catre procurorul militar, in cursul instrumentarii cauzei si, ulterior, de catre Tribunalul Militar si de catre Curtea Militara de Apel, a mai multor cereri de probe care erau decisive pentru examinarea invinuirilor care ii erau aduse. Pe de alta parte, acesta sustine ca instantele au luat in considerare un proces-verbal intocmit de procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasarii sale la sediul SRI, in absenta reclamantului si a avocatului sau. In cele din urma, in observatiile scrise transmise Curtii la 16 aprilie 2008, reclamantul se plangea, pentru prima data, ca mijloacele de proba esentiale pe baza carora a fost condamnat nu i-ar fi fost puse la dispozitie fiind declarate "secrete de stat".

1. Cu privire la admisibilitate

123. In ceea ce priveste partea din capatul de cerere prin care reclamantul sustine ca instantele ar fi luat in considerat un proces-verbal intocmit de procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasarii sale la sediul SRI, in absenta reclamantului si a avocatului sau, Curtea observa ca reclamantul a omis sa invoce acest motiv in fata instantelor interne. Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere trebuie respinsa pentru neepuizarea cailor de atac interne, in temeiul art. 35 § 1 si 4 din conventie.

124. In ceea ce priveste afirmatia reclamantului privind lipsa accesului la mijloacele de proba esentiale declarate "secrete de stat", Curtea considera ca este putin credibila. Astfel, concluziile prezentate de reclamant in cursul procedurii penale indreptate impotriva sa se bazau, printre altele, pe inscrisurile din volumele dosarului clasificate "secrete" (supra, pct. 40 in fine). Pe de alta parte, acel acces este coroborat cu faptul ca avocatii sai au fost obligati sa semneze declaratii scrise prin care s-au angajat sa nu divulge informatiile clasificate "strict secrete" in temeiul legislatiei interne (supra, pct. 26). In orice caz, Curtea observa ca aceasta parte a capatului de cerere a fost formulata pentru prima data la 16 aprilie 2008, adica la peste sase luni de la incetarea procedurii penale impotriva acestuia. Reiese ca aceasta parte a capatului de cerere este, de asemenea, tardiva si trebuie sa fie respinsa in temeiul art. 35 § 1 si 4 din conventie.

125. In ceea ce priveste restul capatului de cerere, Curtea constata ca nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 lit. a) din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

126. Reclamantul considera ca refuzul autoritatilor nationale de a administra anumite probe pentru a verifica autenticitatea actelor de autorizare a interceptarii si justificarea lor legala in raport cu legislatia privind siguranta nationala, elemente-cheie in cadrul procedurii penale care a dus la condamnarea sa, a incalcat dreptul sau la un proces echitabil, precum si principiul egalitatii armelor.

127. Guvernul considera ca atat principiul respectarii egalitatii armelor, cat si principiul contradictorialitatii au fost respectate in prezenta cauza, intrucat instantele s-au pronuntat pe baza probelor propuse de reclamant sau administrate din oficiu. Prin respingerea anumitor cereri de probe formulate de reclamant, instantele si-ar fi motivat decizia. In cele din urma, Guvernul observa ca, astfel cum rezulta din partea introductiva a hotararii pronuntate in prima instanta, in care sunt enumerate probele depuse in cadrul procedurii, documentele incluse in volumele "strict secrete" nu au fost luate in considerare. Pe de alta parte, acesta considera ca principiul contradictorialitatii nu implica in mod necesar ca toate probele sa fie prezentate in sedinta publica in fata inculpatului. In prezenta cauza, motivarea SRI referitoare la siguranta nationala si protectia metodelor de investigare a infractiunilor ar fi constituit o justificare serioasa in raport cu acest principiu.

128. Curtea reaminteste ca admisibilitatea probelor intra in primul rand sub incidenta normelor de drept intern si ca, in principiu, este sarcina instantelor nationale sa evalueze mijloacele de proba adunate de acestea. Misiunea incredintata, prin conventie, Curtii nu este aceea de a se pronunta daca anumite probe au fost admise in conformitate cu legea, ci de a verifica daca procedura considerata in ansamblul sau, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de proba, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen si altii impotriva Tarilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotarari si decizii 1997–III).

129. In plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din conventie, inglobeaza, printre altele, dreptul partilor in proces de a prezenta observatiile pe care le considera relevante pentru cauza lor. Intrucat conventia nu vizeaza garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete si efective (Artico impotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 3), acest drept nu poate fi considerat efectiv decat daca aceste observatii sunt cu adevarat "intelese", adica examinate cu atentie de instanta sesizata. Altfel spus, art. 6 implica in special in sarcina "instantei" obligatia de a efectua o examinare efectiva a motivelor, argumentelor si probelor propuse de parti, cu exceptia cazului in care se apreciaza relevanta acestora [Perez impotriva Frantei (MC), nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004–I, si Van de Hurk impotriva Tarilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria A nr. 288].

130. In ceea ce priveste prezenta cauza, Curtea observa ca reclamantul solicitase administrarea mai multor mijloace de proba pentru a demonstra ca actele de autorizare fusesera emise de procuror dupa interceptarea convorbirilor telefonice si ca, in orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranta statului (supra, pct. 30). Curtea ia act de faptul ca, prin decizia din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a declarat ca mijlocele de proba sus-mentionate erau lipsite de pertinenta. In ceea ce priveste in special documentatia aferenta cererilor de autorizare, declaratiile privind urmarile interceptarile telefonice si cele noua plangeri penale, tribunalul a considerat ca acestea nu erau utile cauzei respective. Referitor la registrul Parchetului in care se consemnau actele de autorizare a interceptarii, tribunalul a constatat ca cererile SRI si actele de autorizare emise de Parchet aveau date certificate de autoritatile publice si ca autenticitatea acestora nu putea fi verificata decat prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticitatii. Prin decizia din 7 iunie 1999, Curtea Militara de Apel a respins si cererile de probe sus-mentionate, pronuntandu-se ca probele in cauza fusesera deja administrate.

131. Curtea reaminteste ca, din perspectiva art. 10 din conventie (supra, pct. 111), a constatat ca refuzand sa verifice daca parea justificata clasificarea "strict secret" in lumina eventualelor date culese de SRI, precum si sa raspunda la intrebarea daca interesul pastrarii confidentialitatii informatiilor prevala asupra interesului public de a lua cunostinta de presupusele interceptari fara drept, instantele interne nu s-au straduit sa examineze cauza sub toate aspectele, limitandu-se la a constata doar existenta actelor de autorizare prevazute de lege. Or, era vorba despre un argument esential in apararea reclamantului, pe care instantele l-au lasat fara raspuns.

132. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca aceasta cauza care a condus la condamnarea penala a reclamantului nu a fost solutionata intr-un mod echitabil. In concluzie, a fost incalcat art. 6 § 1 din conventie.

B. Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe lipsa independentei si a impartialitatii instantelor

133. Primul reclamant sustine ca Tribunalul Militar si Curtea Militara de Apel nu pot fi considerate "instante independente si impartiale" in sensul art. 6 § 1 din conventie, dat fiind ca acestea sunt instante militare in compunerea carora intra judecatori militari subordonati Ministerului Apararii, in timp ce el nu mai era ofiter activ, ci fusese trecut in rezerva si, prin urmare, avea statut de "civil". In plus, reclamantul sustine ca Tribunalului Militar i-a lipsit impartialitatea prin prisma declaratiilor facute de C.L., presedintele completului de judecata: "O sa-l rad pe Bucur".

134. Curtea observa inca de la inceput ca cererea formulata de reclamant are doua capete, care trebuie examinate separat: pe de o parte, lipsa independentei si a impartialitatii obiective a instantelor militare si, pe de alta parte, lipsa impartialitatii subiective a Tribunalului Militar.

1. Pretinsa lipsa a independentei si a impartialitatii obiective a instantelor militare

135. Primul reclamant evidentiaza ca, in temeiul Legii nr. 54 din 9 iulie 1993, judecatorii din cadrul instantelor militare sunt ofiteri activi si angajati ai armatei, care trebuie sa se supuna disciplinei militare si in cazul carora problemele legate de promovare si de sanctionare revin Ministerului Apararii. In plus, instantele nu ar fi demonstrat independenta fata de acuzare, reprezentata de Parchetul militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie, compus din ofiteri activi subordonati Ministerului Apararii.
In ceea ce priveste faptul ca Sectia Penala din cadrul Curtii Supreme de Justitie s-a pronuntat asupra recursului formulat de reclamant, acesta din urma considera ca aspectul respectiv nu constituie un remediu pentru cererea intemeiata pe art. 6, intrucat Curtea Suprema de Justitie s-a pronuntat doar asupra chestiunilor de drept si nu a procedat la o noua administrare a probelor.

136. Guvernul considera ca reclamantul nu poate invoca o temere legata de lipsa impartialitatii sau a independentei instantelor militare in masura in care, la momentul producerii faptelor, avea calitatea de cadru militar. Acesta considera ca instantele militare care au solutionat cauza penala impotriva reclamantului au intrunit pe deplin conditiile de independenta si de impartialitate si subliniaza ca in ultima instanta cauza a fost judecata de o instanta obisnuita, respectiv Curtea Suprema de Justitie.

137. Avand in vedere ca cererea reclamantului se refera in principal la pretinsa lipsa a independentei judecatorilor militari si ca persoana in cauza a invocat aceleasi argumente – respectiv apartenenta judecatorilor militari la structura armatei si faptul ca acuzarea era reprezentata de Parchetul Militar, compus din ofiteri activi – pentru a contesta impartialitatea instantelor militare, Curtea va examina cele doua chestiuni impreuna (a se vedea, mutatis mutandis, Incal impotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 65, Culegere 1998–IV, si Maszni impotriva Romaniei, citata anterior, pct. 54).

138. Curtea observa, de la bun inceput, ca in prezenta cauza este vorba despre o procedura penala derulata in fata instantelor militare, in cadrul careia era judecat un cadru militar invinuit de savarsirea unei infractiuni in legatura cu exercitarea functiei sale. In ceea ce priveste sustinerea reclamantului potrivit careia avea statut de "civil" in sensul regulamentelor in domeniul militar, intrucat fusese trecut in rezerva inainte de trimiterea lui in judecata, Curtea observa ca persoana in cauza a fost adusa in fata justitiei pentru fapte comise atunci cand avea calitatea de cadru militar activ, statut care implica obligatii specifice fata de Ministerul Apararii. Asadar, nu era vorba despre un simplu civil judecat pentru fapte conexe celor comise de un militar, in temeiul art. 35 C. proc. pen. (a se vedea, a contrario, Maszni, citata anterior, pct. 53).

139. Curtea reaminteste ca prin conventie nu se interzice instantelor militare sa se pronunte asupra unor acuzatii in materie penala formulate impotriva membrilor personalului militar, cu conditia sa fie respectate garantiile de independenta si de impartialitate prevazute de art. 6 § 1 [Morris impotriva Regatului Unit, nr. 38784/97, pct. 59, CEDO 2002-I, Cooper impotriva Regatului Unit (MC), nr. 48843/99, pct. 106, CEDO 2003-XII, si Ergin impotriva Turciei (nr. 6), nr. 47533/99, pct. 40,CEDO 2006-VI]. Pentru a stabili daca o instanta poate fi considerata "independenta" – in special in raport cu executivul si cu partile – Curtea a tinut seama de modalitatea de numire si de durata mandatului membrilor, precum si de existenta unor garantii impotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven si De Meyere impotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A nr. 43, pct. 55, si Campbell si Fell impotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, pct. 78, seria A nr. 80).

140. Curtea observa ca, precum in cauza Begu, citata anterior, la momentul producerii faptelor, modalitatea de numire si durata mandatului membrilor instantelor militare erau reglementate prin dispozitiile Legii nr. 54 din 9 iulie 1993 privind organizarea instantelor si parchetelor militare. Astfel, judecatorii militarii aveau aceeasi formare profesionala ca si omologii lor civili si beneficiau de aceleasi garantii constitutionale ca si acestia, in masura in care erau numiti de Presedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, erau inamovibili si se bucurau de stabilitate. Acestia nu trebuiau sa raspunda pentru deciziile lor in fata executivului [Yavuz impotriva Turciei (dec.), nr. 29870/96, 25 mai 2000]. In prezenta cauza, era necesar ca presedintele completului de judecata si procurorul care au instrumentat cauza sa aiba cel putin acelasi grad militar ca si acuzatul, pentru a evita presiunile care puteau fi exercitate asupra magistratilor. In plus, procedura urmata de aceste instante era cea prevazuta de Codul de procedura penala si prevedea dreptul acuzatului de a recuza orice membru al instantei militare, precum si confidentialitatea deliberarilor. De asemenea, cauza reclamantului a fost solutionata in ultima instanta de Curtea Suprema de Justitie, instanta de drept comun.

141. In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca, in prezenta cauza, dreptul reclamantului de a fi judecat de o instanta independenta si in mod obiectiv impartiala a fost respectat. Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere este in mod vadit nefondata si trebuie respinsa in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si § 4 din conventie.

2. Pretinsa lipsa a impartialitatii subiective a Tribunalului Militar

142. Reclamantul apreciaza ca Tribunalului Militar i-a lipsit impartialitatea prin prisma declaratiilor facute de C.L., presedintele completului de judecata, care ar fi spus "[o] sa-l rad pe Bucur". Reclamantul subliniaza ca judecatorul C.L. se facuse deja remarcat prin afirmatii excesive in cariera sa anterioara de avocat si adauga ca acesta a jucat un rol important in desfasurarea procesului penal, intrucat a respins cererea reclamantului prin care acesta solicita administrarea probelor prin intermediul carora intentiona sa demonstreze caracterul nelegal al interceptarilor. In cele din urma, reclamantul considera ca o cerere de recuzare ar fi fost iluzorie si mentioneaza, in acest sens ca, in cadrul recursului, cererea sa de recuzare a completului de judecata al Curtii Supreme fusese respinsa.

143. Guvernul contesta autenticitatea afirmatiilor atribuite judecatorului C.L. si subliniaza ca niciun inscris de la dosar nu se coroboreaza cu aceasta alegatie a reclamantului. Articolul din ziarul Romania Mare, la care face trimitere reclamantul, a aparut la 24 octombrie 1997, data la care judecatorul C.L. isi incetase deja activitatea. In plus, Guvernul sustine ca judecatorul C.L. nu mai facea parte din completul de judecata la momentul adoptarii hotararii Tribunalului Militar si ca, in orice caz, reclamantul ar fi putut solicita recuzarea acestuia.

144. Curtea reaminteste ca utilizarea in public de catre presedintele sau membrul unei instante sesizate cu solutionarea unei cauze a unor expresii care implica o apreciere negativa a cauzei uneia dintre parti este incompatibila cu cerintele de impartialitate ale oricarei instante, cerinte consacrate in art. 6 § 1 din conventie (Buscemi impotriva Italiei, nr. 29569/95, pct. 67–68, CEDO 1999–VI, si Lavents impotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 118, 28 noiembrie 2002).

145. In prezenta cauza, tinand seama de elementele de care dispune, Curtea considera ca alegatia reclamantului nu este sustinuta indeajuns. Astfel, Curtea constata ca articolul aparut in ziarul Romania Mare nu face altceva decat sa reia cuvintele pe care reclamantul le-a atribuit judecatorului C.L. si nu permite sa se stabileasca daca judecatorul le-a sustinut in fata presei sau daca reclamantul le-a relatat acesteia. De altfel, reclamantul nu l-a recuzat pe respectivul judecator.
Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere este in mod vadit nefondata si trebuie respinsa in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si § 4 din conventie.

C. Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe durata procedurii

146. Reclamantul considera ca durata procedurii penale impotriva sa a fost excesiva. Acesta subliniaza ca, si in conditiile amanarii sedintelor, instantele ar fi trebuit sa se asigure ca durata totala a procedurii sa fie rezonabila, mai ales ca, in speta, procedura a fost solutionata exclusiv pe baza mijloacelor de proba in acuzare.

147. Guvernul contesta acest argument.

148. In ceea ce priveste data inceperii procedurii, Curtea observa in primul rand ca art. 6 din conventie vizeaza, in materie penala, o persoana invinuita de o infractiune. De altfel, in contextul conventiei, cuvintele "acuzat" si "acuzatie in materie penala" corespund unei notiuni autonome si trebuie interpretate prin trimitere la o situatie materiala si neformala. In acest sens, Curtea a apreciat deja ca reprezinta o acuzatie nu doar notificarea oficiala a invinuirii de a fi savarsit o infractiune, ci orice masura care are repercusiuni importante asupra situatiei suspectului (Eckle impotriva Germaniei, 15 iulie 1982, pct. 73, seria A nr. 51). In prezenta cauza, Curtea considera ca data inceperii procedurii este 20 mai 1996, data la care reclamantul a dat prima declaratie in fata procurorului militar. Procedura s-a incheiat prin hotararea Curtii Supreme de Justitie din 13 mai 2002. Prin urmare, a durat aproximativ 6 ani, parcurgand trei grade de jurisdictie.

149. Curtea reaminteste ca in aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se tine seama de circumstantele cauzei si, avand in vedere criteriile consacrate prin jurisprudenta sa, in special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului si de cel al autoritatilor competente, precum si de importanta litigiului pentru persoanele interesate [a se vedea, printre multe altele, Frydlender impotriva Frantei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000–VII].

150. In prezenta cauza, Curtea observa ca unica etapa care ar putea ridica probleme este cea care s-a derulat inaintea Curtii Supreme de Justitie si care acopera jumatate din durata totala a procedurii. Cu toate acestea, Curtea constata ca perioada respectiva se datoreaza in principal cererilor repetate de amanare a sedintei formulate de reclamant, care a dorit sa fie reprezentat de un avocat ales sau sa-si formuleze singur apararea. Curtea concluzioneaza asadar ca reclamantul a contribuit in mare masura la prelungirea procedurii.

151. In consecinta, ca urmare a examinarii tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea apreciaza ca nu se poate considera ca a existat, din cauza autoritatilor interne, o depasire a termenului rezonabil prevazut de art. 6 § 1 din conventie in ceea ce priveste procedura penala impotriva primului reclamant. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si § 4 din conventie.

IV. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 8 din conventie

152. Al doilea si al treilea reclamant, tata si fiica, considera ca dreptul lor la respectarea vietii private a fost incalcat prin interceptarea fara drept a convorbirilor lor telefonice, intre 16 noiembrie 1995 si 13 mai 1996, si prin pastrarea inregistrarilor de catre SRI. Acestia invoca art. 8 din conventie, redactat dupa cum urmeaza:
"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatile altora."

A. Cu privire la admisibilitate

153. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne subliniind ca: a) al doilea reclamant nu a contestat in fata procurorului superior, in temeiul art. 275–278 C. proc. pen., decizia din 23 octombrie 1996, prin care procurorul a decis ca plangerea penala formulata de ziarul A.C. trebuie examinata separat (supra, pct. 23); b) reclamantii nu au sesizat procurorul ierarhic superior procurorului care a emis actul de autorizare a interceptarii convorbirilor telefonice, in temeiul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1991, care descrie procedura de contestare a valabilitatii unui astfel de act de autorizare; si c) reclamantii ar fi putut declansa impotriva SRI o actiune in raspundere civila delictuala in cazul in care actul de autorizare ar fi fost anulat de procurorul ierarhic superior conform procedurii citate anterior.

154. Reclamantii sustin ca aceste cai de atac invocate de Guvern nu erau eficiente si adecvate. In aceasta privinta, reclamantii reamintesc ca, la 11 aprilie 1997, cu ocazia audierii sale de catre Tribunalul Militar, domnul Toma a denuntat caracterul nelegal al interceptarii convorbirilor sale efectuate de la posturile telefonice instalate la domiciliul sau si la redactia ziarului A.C. unde lucra, precum si refuzul parchetului de a efectua o ancheta reala ca urmare a plangerii penale formulate in numele ziarului (supra, pct. 34), insa tribunalul nu a dat curs alegatiilor respective. Pe de alta parte, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenta interna din care sa rezulte ca, la momentul producerii faptelor, procurorul militar sau un tribunal militar ar fi sanctionat o incalcare a dreptului la respectarea vietii private comise de catre SRI sau de catre orice alta structura militara in detrimentul persoanelor civile.

155. Curtea observa ca a examinat deja dispozitiile legale in domeniul interceptarii convorbirilor, existente in Romania, si ca a concluzionat, la momentul producerii faptelor, lipsa oricarui control a priori al actului de autorizare emis de procuror din partea unui judecator sau a altei autoritati independente, precum si a oricarui control a posteriori al temeiniciei actului de autorizare respectiv [Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 72–76, 26 aprilie 2007]. Asadar, la momentul producerii faptelor, nu exista o cale de atac efectiva care sa permita contestarea la nivel national a ingerintei in dreptul reclamantilor la respectarea vietii private ca urmare a interceptarii convorbirilor lor telefonice. In consecinta, domnul Toma ar fi trebuit sa transmita Curtii – in numele sau si al fiicei sale minore – aceasta parte a capatului de cerere in termen de sase luni de la incetarea situatiei incriminate (Begu, citata anterior, pct. 147).

156. Or, este evident ca reclamantii nu au sesizat Curtea decat la 11 noiembrie 2002, adica la peste sase luni dupa ce au luat cunostinta de interceptarea convorbirilor acestora, si ca s-ar putea pune problema tardivitatii capatului de cerere. Desi Guvernul nu a ridicat nicio exceptie cu privire la acest punct, Curtea va examina proprio motu problema respectarii termenului de sase luni [Palic impotriva Bosniei si Hertegovinei, nr. 4704/04, pct. 48, 15 februarie 2011, si Gadi impotriva Frantei (dec.), nr. 45533/05, 13 ianuarie 2009].

157. Curtea reaminteste ca termenul de sase luni incepe sa curga din momentul in care persoana interesata a luat cunostinta de existenta inregistrarilor in cauza, moment care trebuie stabilit in functie de circumstantele fiecarei cauze (Begu, citata anterior, pct. 148). In prezenta cauza, trebuie sa se constate ca la 11 aprilie 1997, data audierii sale de catre Tribunalul Militar, domnul Toma stia ca postul telefonic fix de la domiciliul sau si cel instalat la ziarul A.C. au fost puse sub ascultare si ca nu au fost eficiente caile de atac pe care a incercat sa le exercite (supra, pct. 34). Faptul ca a aflat la 29 mai 2003 doar ca interceptarile pareau sa fi fost efectuate in temeiul unui act de autorizare emis de catre procuror (supra, pct. 52) nu schimba aceasta concluzie.

158. Reiese ca acest capat de cerere este tardiv in masura in care vizeaza interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea si ale celui de-al treilea reclamant si trebuie respins in temeiul art. 35 § 1 si 4 din conventie.

159. In schimb, in ce priveste pastrarea inregistrarilor, Curtea constata ca aceasta parte a capatului de cerere nu este in mod vadit nefondata in sensul art. 35 § 3 lit. a) din conventie. Pe de alta parte, Curtea subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarata admisibila.

B. Cu privire la fond

160. Guvernul subliniaza ca, potrivit regulamentului intern al SRI, inregistrarile interceptarilor telefonice sunt pastrate doar zece zile, daca transcrierea lor nu este ceruta de unitatea care le-a solicitat. Prin urmare, reclamantii nu aveau de ce sa se teama ca datele colectate in temeiul actului de autorizare a interceptarii emis pentru perioada 11 noiembrie 1995 – 13 mai 1996 ar fi fost pastrate de SRI.

161. Reclamantii considera ca Legea nr. 51/1991 nu contine nicio garantie impotriva arbitrariului, intrucat nu prevede, printre altele, categoriile de informatii care pot fi inregistrate si pastrate. Acestia fac totodata trimitere la cauza Rotaru impotriva Romaniei, citata anterior, in care Curtea a constatat deja, in acest sens, neajunsurile Legii nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea SRI.

162. Curtea reaminteste ca, intrucat convorbirile telefonice sunt cuprinse in notiunile de "viata privata" si "corespondenta", in sensul art. 8 § 1, citat anterior, interceptarea acestora, memorarea lor intr-un registru secret si comunicarea datelor referitoare la "viata privata" a unei persoane se interpreteaza ca fiind o "ingerinta a unei autoritati publice" in exercitarea dreptului garantat de art. 8 [a se vedea, printre altele, Dumitru Popescu (nr. 2), citata anterior, pct. 61]. Pentru a nu incalca art. 8, o asemenea ingerinta trebuie sa fi fost "prevazuta de lege", sa urmareasca un scop legitim in sensul § 2 si, in plus, sa fie necesara intr-o societate democratica pentru indeplinirea acestui scop.

163. Curtea observa ca legislatia romana aplicabila in materie de masuri de supraveghere secreta in legatura cu siguranta nationala a fost examinata pentru prima oara in cauza Rotaru, citata anterior. In acel context, Curtea a concluzionat ca Legea nr. 14/1992, care vizeaza, printre altele, culegerea si arhivarea datelor, nu continea garantiile necesare protejarii dreptului persoanelor la viata privata. Legea nu indica cu destula claritate intinderea si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere a autoritatilor in domeniul avut in vedere (Rotaru, citata anterior, pct. 61). Ulterior, in cauza Dumitru Popescu, citata anterior, examinarea minutioasa a cerintelor legislatiei care autorizeaza masurile de supraveghere in cazul unei presupuse atingeri aduse sigurantei nationale, si anume Legea nr. 51/1991, si a obstacolelor factuale potential intalnite de orice persoana care se considera vatamata de o masura de interceptare a convorbirilor sale, a relevat deficiente incompatibile cu gradul minim de protectie dorit de suprematia dreptului intr-o societate democratica. In aceasta din urma cauza, Curtea a constat ca legea citata anterior nu continea precizari privind circumstantele in care puteau fi distruse informatiile obtinute prin interceptari telefonice [a se vedea, mutatis mutandis, Amann impotriva Elvetiei (MC), nr. 27798/95, pct. 78, CEDO 2000–II si, a contrario, Klass, citata anterior, pct. 52].

164. Curtea constata ca, in absenta din legislatia nationala a unor garantii ca informatiile obtinute ca urmare a unei supravegheri secrete sunt distruse imediat ce nu mai sunt necesare pentru atingerea scopului urmarit (Klass, citata anterior, pct. 52), riscul ca inregistrarile convorbirilor telefonice ale reclamantilor sa se afle inca in posesia SRI fara ca reclamantii sa aiba acces la acestea este foarte plauzibil. In ceea ce priveste argumentul Guvernului potrivit caruia inregistrarile convorbirilor reclamantilor ar fi fost distruse dupa zece zile, Curtea observa ca, presupunand ca regulamentul intern al SRI indeplineste conditiile unei "legi" accesibile si previzibile, nu se schimba faptul ca distrugerea datelor este subordonata conditiei sa nu fi existat nicio cerere de transcriere si de transmitere din partea unitatii care a solicitat interceptarea. Or, in prezenta cauza, Guvernul nu a furnizat Curtii niciun inscris care sa ateste existenta sau absenta unei astfel de cereri.

165. Tinand seama de concluziile formulate in cauzele citate anterior si de circumstantele prezentei cauze, Curtea considera ca reclamantii nu au beneficiat de un grad suficient de protectie impotriva arbitrariului impus de art. 8 din conventie, in ceea ce priveste pastrarea de catre SRI a datelor culese in activitatea sa de interceptare a convorbirilor telefonice. Prin urmare, Curtea considera ca, in prezenta cauza, acest articol a fost incalcat.

V. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 13 din conventie

166. Reclamantii sustin ca nu au avut la dispozitie nicio cale de atac interna efectiva care sa le permita sa se planga de nerespectarea drepturilor garantate prin articolele sus-mentionate. Acestia invoca art. 13 din conventie, redactat dupa cum urmeaza:
"Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de [...] conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."

167. Guvernul contesta acest argument. In ceea ce priveste in special capatul de cerere formulat de al doilea reclamant si de al treilea reclamant, intemeiat pe nerespectarea dreptului lor la viata privata, Guvernul considera ca persoanele interesate dispuneau de mai multe cai de atac, detaliate in cadrul exceptiei sale intemeiate pe neepuizarea cailor de atac interne (supra, pct. 153). Reclamantii au omis sa utilizeze aceste cai. In plus, autoritatile nationale au sanctionat penal persoana care a facut publice informatiile privind viata lor privata.

168. Curtea reafirma ca art. 13 din conventie garanteaza existenta in dreptul intern a unei cai de atac care permite prevalarea drepturilor si libertatilor din conventie, astfel cum sunt consacrate in aceasta. Dispozitia respectiva are asadar drept consecinta impunerea unei cai de atac interne care permite instantei nationale competente sa solutioneze continutul unei "plangeri credibile" intemeiate pe conventie si sa ofere masurile de reparatie corespunzatoare, chiar daca statele contractante beneficiaza de o anumita marja de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligatiilor impuse de aceasta dispozitie.

169. In prezenta cauza, Curtea reaminteste ca a constatat incalcarea art. 6 (proces echitabil) si a art. 10 din conventie in privinta primului reclamant. De asemenea, a constatat incalcarea art. 8 din conventie, ca urmare a pastrarii inregistrarilor convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea si celui de-al treilea reclamant. In aceste conditii, este necesar ca acest capat de cerere sa fie declarat admisibil in masura in care vizeaza articolele citate anterior.

170. Cu toate acestea, in ceea ce priveste primul reclamant, Curtea constata ca acest capat de cerere vizeaza aceleasi fapte ca si cele examinate in legatura cu art. 6 si 10 din conventie. Intrucat acest capat de cerere nu ridica nicio problema distincta fata de cele deja invocate din perspectiva articolelor sus-mentionate, Curtea considera ca nu este necesar sa fie examinat separat, pe fond.

171. In ceea ce priveste capatul de cerere formulat de cel de al doilea si cel de al treilea reclamant, Curtea a concluzionat deja ca nu exista in dreptul roman nicio dispozitie care permite contestarea detinerii, de catre serviciile de informatii, a unor date cu privire la viata privata a unei persoane sau sa se nege veridicitatea acestor informatii (Rotaru, citata anterior, pct. 72).

172. In ceea ce priveste caile de atac la care face referire Guvernul in prezenta cauza, trebuie sa se observe ca acestea vizeaza legalitatea si temeinicia interceptarilor, nu pastrarea datelor cu privire la viata privata. Pe de alta parte, in ceea ce priveste contestatia adresata procurorului ierarhic superior privind autorizarea interceptarii, Curtea a concluzionat deja ca nu exista niciun control a priori sau a posteriori independent [Dumitru Popescu (nr. 2), citata anterior, pct. 72–76].

173. Avand in vedere cele mentionate anterior, si faptul ca nu a fost informata cu privire la adoptarea unei dispozitii care permite sa se conteste pastrarea datelor colectate ca urmare a interceptarii convorbirilor telefonice, Curtea considera ca cel de al doilea si cel de al treilea reclamant au fost victimele unei incalcari a art. 13 din conventie.

VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din conventie

174. Art. 41 din conventie prevede:
"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila."

A. Prejudiciu

175. Primul reclamant solicita Curtii "repunerea sa in drepturi, cu toate consecintele care decurg din aceasta" si sustine ca, in urma incalcarii drepturilor sale, si-a pierdut locul de munca si drepturile salariale aferente. Acesta ar fi trebuit in cele din urma sa se pensioneze din cauza unei boli cronice grave, diagnosticate ulterior evenimentelor in litigiu. De asemenea, solicita 500 000 euro (EUR) cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral, avand in vedere suferinta pe care i-ar fi provocat-o incalcarea grava a drepturilor sale, precum si absenta recunoasterii si a reparatiei la nivel national a acestor incalcari. Al doilea si al treilea reclamant solicita fiecare 25 000 EUR cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral. Al doilea reclamant considera ca supravegherea prelungita si inscrierea sa nejustificata in categoria persoanelor care reprezinta o amenintare la adresa sigurantei nationale este de natura sa cauzeze suferinte psihice grave. Supravegherea sa ar fi adus totodata atingere principiului protectiei surselor jurnalistice, ceea ce l-ar fi impiedicat sa isi desfasoare activitatea in bune conditii. Al treilea reclamant argumenteaza ca era minor la momentul interceptarii convorbirilor sale si ca, prin urmare, inscrierea sa nejustificata in categoria persoanelor care reprezinta o amenintare la adresa sigurantei nationale i-a cauzat un grav traumatism psihic.

176. Guvernul considera ca primul reclamant nu a dovedit existenta unei legaturi de cauzalitate intre pretinsele incalcari ale conventiei si prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. In plus, subliniaza ca respectivul a fost trecut in rezerva, dar nu si-a pierdut gradul militar. In cele din urma, Guvernul apreciaza ca nu pot fi facute de catre Curte speculatii despre posibilul rezultat al unei proceduri in conformitate cu art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din conventie. De asemenea, reaminteste ca art. 4081 C. proc. pen. prevede posibilitatea de a redeschide o procedura penala in cauzele in care Curtea a constatat o incalcare. In cele din urma, Guvernul considera ca cererile reclamantilor formulate cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral sunt excesive in raport cu jurisprudenta Curtii in materie.

177. In ceea ce priveste cererea primului reclamant cu titlu de despagubire pentru prejudiciul material, Curtea observa ca prejudiciul pretins nu a fost sustinut de documente justificative. Prin urmare, nu este necesar sa se acorde o despagubire cu acest titlu.

178. In schimb, Curtea considera ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral incontestabil. Tinand seama de incalcarile constatate in privinta acestora si pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu art. 41 din conventie, Curtea concluzioneaza ca trebuie sa se acorde cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral 20 000 EUR primului reclamant si 7 800 EUR celui de-al doilea si, respectiv, celui de-al treilea reclamant.

B. Cheltuieli de judecata

179. Reclamantii solicita totodata suma de 7 955 EUR, scutita de impozit (si anume 7 855 EUR pentru onorariul avocatului si 100 EUR pentru cheltuielile de secretariat, suma care trebuie platita direct domnului avocat Mihai) cu titlu de cheltuieli de judecata efectuate in scopul procedurii in fata Curtii. Acestia au depus un contract de asistenta juridica pentru suma de 7 855 EUR.

180. Guvernul apreciaza ca cererea privind onorariul avocatului este excesiva si subliniaza ca nu a fost prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile de secretariat. De altfel, Guvernul se opune scutirii de la plata impozitului.

181. Potrivit jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. In prezenta cauza, tinand seama de criteriile sus-mentionate, de centralizatorul detaliat cu numarul de ore de activitate care i-a fost inaintat si de problemele ridicate de aceasta speta, Curtea acorda reclamantilor 7 955 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata, suma care trebuie platita direct domnului avocat Mihai.

C. Dobanzi moratorii

182. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.


Pentru aceste motive,
Curtea,
in unanimitate,


1. Hotaraste ca nu a fost respectat art. 38 din conventie, intrucat Guvernul nu a prezentat toate documentele solicitate de Curte;

2. Declara cererea admisibila in privinta capetelor de cerere formulate de primul reclamant in temeiul art. 10 (libertatea de exprimare) si art. 6 (proces echitabil) din conventie, luate in considerare individual si coroborate cu art. 13 din conventie, precum si in privinta capatului de cerere formulat de cel de al doilea si al treilea reclamant, in temeiul art. 8 din conventie ca urmare a existentei riscului de pastrare a inregistrarilor convorbirilor lor telefonice, luat in considerare individual si coroborat cu art. 13 din conventie, si inadmisibila pentru restul capetelor de cerere;

3. Hotaraste ca a fost incalcat art. 10 din conventie in ceea ce il priveste pe primul reclamant;

4. Hotaraste ca a fost incalcat art. 6 din conventie (proces echitabil) in ceea ce il priveste pe primul reclamant;

5. Hotaraste ca a fost incalcat art. 8 din conventie in ceea ce ii priveste pe al doilea si al treilea reclamant ca urmare a existentei riscului de pastrare a inregistrarilor convorbirilor lor telefonice;

6. Hotaraste ca nu considera necesar sa se recurga la o analiza suplimentara din perspectiva art. 13 coroborat cu art. 10 si art. 6 din conventie, in privinta primului reclamant;

7. Hotaraste ca a fost incalcat art. 13 coroborat cu art. 8 din conventie, in ceea ce ii priveste pe al doilea si al treilea reclamant;

8. Hotaraste
a) ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 § 2 din conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:
i) 20 000 EUR (douazeci mii euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat primului reclamant;
ii) 7 800 EUR (sapte mii opt sute euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat celui de-al doilea si celui de-al treilea reclamant;
iii) 7 955 EUR (sapte mii noua sute cincizeci si cinci euro) pentru cheltuielile de judecata, suma care trebuie platita direct domnului avocat Mihai;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

9. Respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.


Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 8 ianuarie 2013, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.





Lista hotarari CEDO


Cautare text




Termeni juridici, grupare tematica




Vezi reducerile de azi la televizoare 4k.

Aici gasesti cele mai noi si ieftine telefoane mobile



Coordonator
Magdalena Popeanga

Website administrat de
Alioth Software
Politica de securitate
Termeni si conditii
 RSS DreptOnline.ro - Canale RSS juridice
36 useri online

Useri autentificati: