DreptOnline.ro, portal juridic, stiri, legislatie, raspunsuri juridice
Comunitate juridica online: DreptOnline.ro   AvocatRomania.ro   Avocat-Divort.ro   Avocat-Partaj.ro  
Intreaba un avocat

Sitemap

Comunitate
Home
Resurse
Tribuna
Jurisprudenta
Stiri
Dezbateri
Cariere
Comunitate
Dictionar juridic
Carti juridice
Evenimente
Cursuri Lupu&Partners

Monitorul Oficial
Monitorul Oficial
Arhiva Monitor

Raspunsuri juridice
Intreaba un avocat
Raspunsuri juridice
Arhiva raspunsuri

Traducatori
Cautare
Lista

Utile
Decizii RIL si NC
Hotarari CEDO
Informatii utile
Avocat
Legislatie
Legislatie pag 2
Divortul
Divort din strainatate
Personalitati
Interviuri
Modele cereri
Istorie
Adrese utile
Institutii
Curs valutar BNR
Calculator TVA
Verificare IBAN

Interactiv
Teste grila
Confruntare
Jurist vs Jurist
Dezbateri spete
Argumente
Jocul mintii
Test cunostinte
Fise tari
Afla profesia

User
Contact
Newsletter
Login
Inregistrare
Echipa DreptOnline
Linkuri
English





(P)Scoala de Muzica PianoForte, cursuri de canto, pian si vioara pentru copii si adulti

(P)Cursuri de Limbi Straine
(P)Traduceri si Interpretariat

Login | Intreaba un avocat | Recomanda | Discutii |
Carti juridice Recursuri in interesul legii | Exceptii de neconstitutionalitate
   

Decizie nr. 33/2008 privind examinarea recursului in interesul legii, cu privire la admisibilitatea actiunii in revendicare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001



[Materialul de fata a fost preluat din Indaco Legenet legenet.indaco.ro]

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din 23/02/2009

Inalta Curte de Casatie si Justitie

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
- SECTIILE UNITE -

DECIZIA Nr. 33
din 9 iunie 2008

Dosar nr. 60/2007

Sub presedintia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie,
Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-au intrunit pentru a examina recursul in interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la admisibilitatea actiunii in revendicare, intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001.
Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicata, fiind prezenti 85 de judecatori din totalul de 115 aflati in functie.
Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru a fi admis in sensul de a se stabili ca actiunile intemeiate pe dispozitiile art. 480 din Codul civil, avand ca obiect imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.

SECTIILE UNITE,

deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:
Prin recursul in interesul legii nr. 807/C/190/2007, 806/C/189/2007, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie in data de 4 octombrie 2007, si prin precizarile si completarile transmise de procurorul general la data de 1 aprilie 2008, ca urmare a Incheierii din data de 19 decembrie 2007, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, se invedereaza ca in practica judiciara nu exista un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea actiunilor intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. In acest sens se precizeaza:

I. Unele instante de judecata au considerat ca, de la intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14 februarie 2001, restituirea imobilelor preluate in proprietatea statului in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prevazute de art. 2 alin. (1) din acest act normativ, se realizeaza numai prin procedura speciala, stabilita de aceasta lege, si, in consecinta, actiunea in revendicare de drept comun este inadmisibila deoarece Legea nr. 10/2001 are aplicare imediata, fiind o lege speciala si derogatorie de la dreptul comun.
Totodata, s-a apreciat ca, intrucat dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia arata ca "bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie", rezulta ca actiunea in revendicare directa este inadmisibila.
S-a considerat ca actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun nu poate fi admisa nici atunci cand persoanele indreptatite au urmat procedura administrativa obligatorie, prevazuta de dispozitiile Legii nr. 10/2001, atat in situatiile in care aceasta procedura a fost finalizata, prin emiterea deciziei sau dispozitiei motivate, cat si in situatia in care aceasta procedura nu a fost incheiata.

II. Alte instante, dimpotriva, au opinat ca actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibila intrucat, desi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent, aceasta nu poate avea alta semnificatie decat aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de catre persoana indreptatita, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor actiuni pe care aceasta le-ar putea promova in justitie, cum este si actiunea in revendicare.
Faptul ca potentialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocatia de a se bucura de masurile reparatorii speciale reglementate in cuprinsul acesteia, nu impiedica posibilitatea intentarii unei actiuni in revendicare de drept comun.
Instantele care au procedat in aceasta modalitate au considerat ca efectele deposedarii unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului sau de proprietate constau in pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinta pastrarii calitatii de proprietar, avuta la data preluarii, efect consacrat expres si prin dispozitiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Acest text, care reproduce in cuprinsul legii speciale dispozitiile din dreptul comun, continute de art. 480 din Codul civil, da vocatia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obtine recunoasterea acestui drept intr-o maniera pe care o considera adecvata finalitatii urmarite.
In situatia in care imobilul a fost instrainat, fostul proprietar are deschisa nu numai calea prevazuta de Legea nr. 10/2001, ci si calea actiunii directe in revendicarea imobilului.
Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres si nici implicit actiunea in revendicare impotriva cumparatorului posesor al imobilului preluat abuziv de catre stat.
In acest sens, s-a retinut ca, desi art. 18 lit. d) [actualmente lit. c)] din Legea nr. 10/2001 prevede ca masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, in cazul in care imobilul a fost vandut chiriasului cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, aceasta norma legala nu poate fi aplicata in raporturile dintre proprietarul deposedat si cumparatorul de la stat, in cadrul actiunii in revendicare, intrucat Legea nr. 10/2001 nu reglementeaza aceste raporturi.
In ceea ce priveste art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat ca acesta vizeaza exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vanzare-cumparare, ca act juridic, valabilitate analizata prin prisma conditiilor prevazute de art. 948 din Codul civil.
Redactarea acestui text nu justifica insa extinderea efectelor lui la raporturile dintre cumparator si proprietarul deposedat in materia revendicarii.
Totodata, instantele de judecata au retinut inaplicabilitatea acestei norme legale in cadrul actiunii in revendicare, ca efect al dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului, care se aplica prioritar legii nationale, in temeiul art. 11 alin. (2) si al art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei.
In acest sens, s-au avut in vedere principiile de interpretare ale Curtii Europene reflectate in cauzele contra Romaniei, in care s-a constatat incalcarea dreptului de proprietate de catre statul roman.
Privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege, iar masura raspunde principiului proportionalitatii.
In evaluarea proportionalitatii, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, dar si de asigurarea unui just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, intelese, in materia dreptului la respectarea proprietatii, sub forma unei compensari rezonabile, proportionale a deposedarii, prevazuta ca atare in legislatia nationala.
Curtea a recunoscut libertatea statului roman de a reglementa conditiile in care accepta sa restituie bunurile ce i-au fost transferate inainte de ratificarea conventiei, inclusiv sub aspectul modalitatii concrete, neimpunandu-se vreo obligatie in sensul restituirii acestora.
Cu toate acestea, in masura in care statul adopta o anumita solutie de despagubire a fostilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta, pentru a permite, pe cat posibil, evitarea insecuritatii juridice si a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei solutii (Cauza Paduraru contra Romaniei).
Totodata, instanta de contencios european, analizand dispozitiile Legii nr. 10/2001, a apreciat ca aceasta lege nu functioneaza in prezent intr-un mod care ar putea conduce la acordarea efectiva a unei despagubiri vechilor proprietari deposedati si nu ia in calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, inainte de intrarea sa in vigoare, datorita unei absente prelungite a despagubirii (Cauza Porteanu contra Romaniei), proportionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despagubirii, ci si la momentul acordarii acesteia.
Astfel, s-a constatat ca procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de catre Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare si transformarea titlurilor de valoare in actiuni cotate la bursa, operatiuni necesare pentru ca despagubirile prevazute de lege sa poata avea o valoare efectiva, nu s-au incheiat pana in prezent.
Prin urmare, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanta avand ca obiect o suma de bani sau masuri echivalente reprezinta, de fapt, o expropriere, in sensul constitutional al acestei masuri. In aceste conditii, restituirea in natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vanzarea imobilului catre chiriasi.
Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind in litera si spiritul legii, pentru urmatoarele considerente:
In conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei, legea civila dispune numai pentru viitor, iar potrivit dispozitiilor art. 1 din Codul civil legea civila nu are putere retroactiva.
Aceste texte legale consacra teza unanim acceptata ca legea noua trebuie sa respecte suveranitatea legii vechi, astfel incat ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic.
Totodata, se recunoaste fara rezerve si aplicarea imediata a legii noi, in sensul ca actiunea ei se extinde nu numai asupra situatiilor juridice care urmeaza sa existe, sa se modifice ori sa stinga, ci si faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).
Cu referire la imobilele preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este de observat ca normele legale in conflict, respectiv Codul civil si Legea nr. 10/2001, vizeaza situatii juridice nascute sub imperiul legii vechi, durabile insa in timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operatiunii juridice de restituire integrala (restitutio in integrum), ca efect al ineficacitatii actelor de preluare, a fost guvernata de prevederile dreptului comun in materia revendicarii, reprezentat prin dispozitiile art. 480 si art. 481 din Codul civil.
Desi avantajos prin accesul direct la instantele judecatoresti, dar rigid si conservator prin campul sau de aplicare (intrucat a fost restrans la actele de preluare fara titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost parasit de Legea nr. 10/2001, fiind inlocuit cu norme speciale de drept substantial si cu o procedura obligatorie si prealabila sesizarii instantelor judecatoresti.
Legea noua extinde aplicarea principiului restitutio in integrum si, totodata, diversifica amplu gama masurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ si, in parte, necunoscute dreptului civil comun.
Legea nr. 10/2001, ca lege noua, suprima practic actiunea dreptului comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare la care se refera si, fara a elimina accesul la justitie, perfectioneaza sistemul reparator, iar prin norme de procedura speciale il subordoneaza controlului judecatoresc.
Prin legea noua sunt reglementate toate cazurile de preluare abuziva a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intra sub incidenta acestui act normativ, indiferent daca preluarea s-a facut cu titlu valabil sau fara titlu valabil, fiind vizata inclusiv restituirea acelor imobile a caror situatie juridica si-ar fi putut gasi dezlegarea, pana la data intrarii sale in vigoare, in temeiul art. 480 si art. 481 din Codul civil.
Temeiul nasterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
Astfel, daca actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonoma, facta praeterita, situatia juridica pe care a generat-o, constand in calitatea de proprietar recunoscuta statului, cu intreg complexul de drepturi si obligatii pe care le implica, constituie o situatie juridica cu persistenta in timp - facta pendentia care, detasandu-se de momentul constituirii sale, isi continua existenta, intrand astfel in domeniul temporal de incidenta a noii reglementari care, astfel, devine aplicabila, fara a retroactiva.
Totodata, fiind vorba de o situatie juridica obiectiva, avandu-si originea in lege, iar nu de o situatie juridica subiectiva, constituita prin manifestarea de vointa a unuia sau a unor subiecte de drept, legea noua o poate reglementa in termenii care ii sunt proprii, aducandu-i modificari sau chiar punandu-i capat, in cadrul domeniului sau temporal legitim de actiune.
Intrucat reglementarile cuprinse in Legea nr. 10/2001 intereseaza substantial si procedural ordinea publica, rezulta ca acestea sunt de imediata aplicare.
Solutia a fost anticipata legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, care prevede ca: "Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie."
In acest context, dupa data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea in revendicare a imobilelor pe care le vizeaza nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele indreptatite fiind tinute sa urmeze procedura stabilita de legea speciala.
Este de precizat insa ca o actiune fondata pe dispozitiile noii legi este conditionata de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabila sesizarii instantei judecatoresti.
Declansarea procedurii are loc, in conformitate cu prevederile art. 21 si urmatoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificari adresate de persoana indreptatita persoanei juridice detinatoare.
Pentru evitarea perpetuarii starii de incertitudine in ceea ce priveste situatia juridica a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen in interiorul caruia trebuie adresata notificarea, termen prelungit succesiv, sanctiunea nerespectarii lui constand, potrivit art. 22 alin. (5), in pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Avand in vedere aceste considerente, dupa data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, o actiune in revendicare a imobilelor pe care le vizeaza acest act normativ, intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, este inadmisibila, atat in situatia in care nu s-a declansat procedura administrativa, prealabila si obligatorie prevazuta de legea speciala, cat si in situatia in care aceasta procedura nu este finalizata la data sesizarii instantei.
Astfel, in cazul unor intarzieri nejustificate ale raspunsului la notificarea adresata detinatorului bunului, persoanele indreptatite pot obtine solutionarea notificarii si, ca atare, masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001, pe calea unei actiuni in justitie indreptate impotriva refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificare, iar nu pe calea unei actiuni in revendicare de drept comun.
Nu se poate opera nici cu cealalta solutie a unor instante de judecata, consacrata in materie de revendicare, respectiv aceea de comparare a titlurilor de proprietate detinute de parti si de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.
Aceasta concluzie decurge din faptul ca in conformitate cu art. 45 alin. (2) si (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fara titlu valabil si instrainate prin acte de dispozitie este conditionata de constatarea pe cale judecatoreasca a nulitatii actului de instrainare, determinata de reaua-credinta a partilor din actul de instrainare, iar in cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeasi masura este consecinta constatarii nulitatii absolute a actelor juridice de instrainare, pentru incalcarea dispozitiilor imperative ale legilor in vigoare la data instrainarii.
De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, daca imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent.
Din interpretarea acestor norme legale rezulta ca, in situatia in care imobilul preluat de stat a fost instrainat fostului chirias, rezolvarea actiunii formulate impotriva subdobanditorului nu se poate face in temeiul dispozitiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai in baza prevederilor Legii nr. 10/2001.
Se impune astfel sa fie cercetate succesiv valabilitatea titlului vanzatorului, iar apoi buna-credinta a partilor din actul juridic de instrainare sau respectarea dispozitiilor imperative ale legilor in vigoare la data instrainarii.
Ca atare, nulitatea absoluta a actului de instrainare, constatata insa in contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisa inevitabila restituirii in natura a imobilului preluat abuziv.
Totodata, si procedura administrativa prealabila este o conditie speciala a exercitiului dreptului la actiune, normele invocate nefiind susceptibile de interpretare echivoca.
Este evident ca, in situatia in care imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor legale, fiind incidente dispozitiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, persoana indreptatita trebuie sa urmeze procedura administrativa prealabila, prevazuta de art. 21 si urmatoarele din lege.
Aceasta, deoarece unitatea detinatoare este singura abilitata de legiuitor sa emita o decizie sau, dupa caz, dispozitie de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent constand in compensarea cu alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri.
Unitatea detinatoare nu poate, insa, sa emita decizie, respectiv dispozitie decat daca este investita cu solutionarea unei notificari formulate in conditiile art. 22 si urmatoarele din lege.
O asemenea conditie prealabila nu incalca prevederile art. 21 din Constitutie care consacra accesul liber la justitie, intrucat vizeaza faza administrativa a procedurii necontencioase si nu afecteaza substanta dreptului garantat atat constitutional, cat si prin art. 6 alin. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata de Romania prin Legea nr. 30/1994.
In acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, in Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, ca "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum si ca "exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept".
Asadar, cu conditia ca dreptul sa fie efectiv, statul poate sa reglementeze intr-un anumit mod accesul la justitie si chiar sa il supuna unor limitari sau restrictii.
O modalitate prin care un stat-parte la Conventie poate limita sau restrange dreptul la un proces echitabil este si obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
In acest sens, in Cauza Le Compte, Van Leuven si De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca "ratiuni de flexibilitate si eficienta, care sunt pe deplin compatibile cu protectia drepturilor omului, pot justifica interventia anterioara a unor organe administrative sau profesionale [....] ce nu satisfac sub fiecare aspect in parte exigentele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de traditia juridica a mai multor state membre ale Consiliului Europei".
Aceasta posibilitate reprezinta marja de apreciere pe care Curtea o recunoaste statelor membre in privinta drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este si dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justitie presupune in mod necesar insa ca, dupa parcurgerea procedurilor administrative, partea interesata sa aiba posibilitatea sa se adreseze unei instante judecatoresti. In lipsa unei asemenea posibilitati, dreptul de acces la instanta ar fi atins in substanta sa.
In masura in care aceste exigente sunt respectate, dreptul de acces la justitie nu este afectat.
Se poate constata deci ca prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar si modalitatile de a ataca in justitie masurile dispuse in cadrul acestei proceduri.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "Decizia sau, dupa caz, dispozitia motivata de respingere a notificarii sau a cererii de restituire in natura poate fi atacata de persoana care se pretinde indreptatita la sectia civila a tribunalului in a carui circumscriptie se afla sediul unitatii detinatoare sau, dupa caz, al entitatii investite cu solutionarea notificarii, in termen de 30 de zile de la comunicare."
De asemenea, persoana interesata poate contesta refuzul unitatii detinatoare notificate de a raspunde in termenul de 60 de zile prevazut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
In consecinta, persoana indreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii. In cadrul acestui control, partea interesata poate deduce judecatii insusi dreptul sau de proprietate asupra imobilului in litigiu.
Pe de alta parte, s-a retinut ca prin respingerea ca inadmisibila a actiunii in revendicare de drept comun formulata dupa data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incidenta acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, care garanteaza protectia unui bun actual aflat in patrimoniul persoanei interesate sau a unei sperante legitime cu privire la valoarea patrimoniala respectiva.
Ori, asa cum reiese din jurisprudenta sa in materie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obtine un bun preluat de stat nu reprezinta niciun bun actual si nicio speranta legitima (Cauza Poenaru contra Romaniei).
Prin urmare, imobilele care se incadreaza in domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decat in conditiile prevazute de acest act normativ, fiind exclusa actiunea in revendicare de drept comun, cu exceptia actiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea pana la solutionarea procedurii administrative.
De altfel, accesul la justitie si dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, in cadrul procedurii judiciare prevazute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci in conditiile si pe caile prevazute de legea speciala.
Or, dispozitiile Legii nr. 10/2001 - lege speciala si derogatorie de la dreptul comun - sunt obligatorii de la data intrarii ei in vigoare, in raport si de adagiile generalia specialibus non derogant si specialia generalibus derogant.
In consecinta, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai in conditiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplica cu prioritate fata de prevederile art. 480 din Codul civil, care constituie dreptul comun in materia revendicarii.
In caz contrar, s-ar ajunge la situatia in care dispozitiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de continut, astfel incat sa nu-si produca efectele juridice, or nu aceasta este ratiunea pentru care a fost adoptata o atare lege speciala de reparatie.
Pentru aceste considerente, in temeiul prevederilor art. 329 din Codul de procedura civila, s-a solicitat admiterea recursului in interesul legii si pronuntarea unei decizii in sensul ca, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, actiunile avand ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi intemeiate pe dispozitiile dreptului comun (art. 480 si 481 din Codul civil).
Analizand recursul in interesul legii si hotararile judecatoresti anexate acestuia, Inalta Curte constata urmatoarele:
Recursul in interesul legii declarat cu privire la "admisibilitatea actiunilor intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001", asa cum a fost precizat si completat de procurorul general, releva existenta unei practici neunitare atat in cazul in care actiunile in revendicare sunt indreptate impotriva statului - prin unitatile detinatoare - cat si atunci cand sunt indreptate impotriva dobanditorilor imobilelor instrainate de stat.
Desi din titulatura data recursului reiese ca acesta are ca obiect o decizie prin care Inalta Curte sa se pronunte asupra admisibilitatii sau inadmisibilitatii tuturor actiunilor in revendicare intentate in conditiile anterior mentionate, din hotararile anexate rezulta ca ceea ce au solutionat instantele diferit, in ambele categorii de actiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala, si Codul civil, ca lege generala, precum si a raportului dintre legea interna si Conventia europeana a drepturilor omului, ratificata prin Legea nr. 30/1994.

I. O prima problema, de principiu, rezolvata neunitar, este aceea a existentei unei optiuni intre aplicarea legii speciale, care reglementeaza regimul imobilelor preluate abuziv in perioada de referinta, Legea nr. 10/2001, si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, si anume Codul civil.
Potrivit opiniei unor instante, o astfel de optiune exista pentru ca nu este exclusa, nici expres si nici implicit, de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declansat in termenul legal o atare procedura ori care, desi au urmat-o, nu au obtinut restituirea in natura a imobilului, au deschisa calea actiunii in revendicare, intemeiata pe dispozitiile art. 480 din Codul civil.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignora principiul de drept care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala - specialia generalibus derogant - si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat in fiecare lege speciala.
Cata vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede in ce conditii aceste imobile se pot restitui in natura persoanelor indreptatite, nu se poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica in concurs cu acesta.
Legea speciala se refera atat la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele indreptatite la masuri reparatorii si subdobanditori, carora le permite sa pastreze imobilele in anumite conditii expres prevazute [art. 18 lit. c), art. 29], asa incat argumentul unor instante in sensul ca nu ar exista o suprapunere in ceea ce priveste campul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fara titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede ca "pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situatie.
Pe de alta parte, Legea nr. 10/2001 instituie atat o procedura administrativa prealabila, cat si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice nascute in legatura cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea speciala si legea generala a fost rezolvata in acelasi mod de Inalta Curte de Casatie si Justitie atunci cand a decis, in interesul legii, ca dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica nu se aplica actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, in cuprinsul considerentelor, cele ce urmeaza, pe deplin aplicabile si in cazul de fata:
"Prin dispozitiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special."
Prin aceeasi decizie se arata ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.
In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.
Cu atat mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, actiuni in revendicare avand in vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice consacrat in jurisprudenta CEDO (Cauza Brumarescu contra Romaniei - 1997 s.a.).

II. O alta problema rezolvata diferit de instantele judecatoresti este aceea a raportului dintre legea interna, respectiv Legea nr. 10/2001 si Conventia europeana a drepturilor omului.
1. Unele instante au considerat ca respingerea ca inadmisibila a actiunii in revendicare, intemeiata pe dreptul comun si intentata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justitie, prin incalcarea art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului.
Acest punct de vedere nu poate fi absolutizat.
Art. 6 din Conventie garanteaza fiecarei persoane "dreptul la un tribunal", adica dreptul ca o instanta judiciara sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile si obligatiile sale civile (cauzele Ad't Mouhoub contra Frantei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitari implicite si ca statele dispun in aceasta materie de o anumita marja de apreciere.
Totodata, a aratat ca aceasta problema trebuie examinata intr-un context mai larg, si anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natura sa altereze dreptul la un tribunal chiar in substanta sa.
In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una dintre aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.
Faptul ca acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina.
Printr-o jurisprudenta unificata prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronuntata in recurs in interesul legii de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectiile Unite, s-a recunoscut competenta instantelor de judecata de a solutiona pe fond nu numai contestatia formulata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv, ci si notificarea persoanei pretins indreptatite, in cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate.
In consecinta, intrucat persoana indreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justitie.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu incalca art. 6 din Conventie in situatia in care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva. Faptul ca aceasta cale speciala este sau nu una efectiva poate fi constatat printr-o analiza in concret a fiecarei cauze.
2. Alte instante, care recunosc aplicabilitatea dreptului comun ca o alternativa la legea speciala, invoca jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata in hotararile de condamnare a Romaniei pentru incalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
Textul anterior mentionat prevede ca: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contributii ori a amenzilor."
In Cauza Paduraru contra Romaniei s-a retinut, reafirmandu-se de fapt opinia exprimata in Cauza Kopecky contra Slovaciei, ca:
"Conventia nu impune statelor contractante nicio obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte ca ele sa fi ratificat Conventia.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie nu poate fi interpretat ca restrangand libertatea statelor contractante de a alege conditiile in care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte ca ele sa ratifice Conventia.
Daca dispun de o mare marja in aprecierea existentei unei probleme de interes public ce justifica anume masuri si in alegerea politicilor lor economice si sociale, atunci cand se afla in joc o chestiune de interes general, autoritatile publice trebuie sa reactioneze in timp util, intr-o maniera corecta si cu cea mai mare coerenta.
De asemenea, daca Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate si cu atat mai putin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odata ce a fost adoptata o solutie de catre stat, ea trebuie implementata cu o claritate si o coerenta rezonabile pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii".
In aplicarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie si prin interpretarea unor hotarari ale Curtii Europene a Drepturilor Omului, pronuntate in cauze contra Romaniei, unele instante au admis actiunile in revendicare, prin compararea celor doua titluri considerate valide si, avand in vedere ca titlul persoanei indreptatite era, desigur, anterior, i-au dat preferinta.
Aceasta solutie a fost data in situatii in care titlul subdobanditorului (fostul chirias, tert cumparator, societate privatizata s.a.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea actiunii in constatarea nulitatii, intemeiata pe dispozitiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, retinandu-se buna-credinta a cumparatorului, fie nu fusese atacat pe aceasta cale, fiindu-i, deci, recunoscuta implicit validitatea chiar de persoana indreptatita la masuri reparatorii.
Din examinarea jurisprudentei din ultimii ani a Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata in hotararile de condamnare a Romaniei pentru incalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, se observa ca, intr-un numar mare de cauze, condamnarea a avut loc in situatia in care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotarare judecatoreasca irevocabila, iar ulterior, in urma declararii recursului in anulare, hotararea a fost desfiintata, ceea ce a constituit atat o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificata de o cauza de utilitate publica si nici nu a fost insotita de despagubiri corespunzatoare, cat si o afectare a principiului securitatii raporturilor juridice.
Se cere aratat ca instanta europeana a procedat in acelasi mod nu numai in situatia fostilor proprietari (Cauza Brumarescu contra Romaniei s.a.), ci si in situatia cumparatorilor, al caror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instantele judecatoresti, care le retinusera buna-credinta in cumpararea bunului, de care insa au fost deposedati ulterior, in urma recursului in anulare (Cauza Raicu contra Romaniei).
In aceasta din urma cauza, Curtea a subliniat si ca atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie sa creeze noi pagube disproportionate. Curtea considera ca nu trebuie ca o singura persoana care a beneficiat de o judecata definitiva favorabila sa suporte consecintele faptului ca sistemul legislativ si judiciar intern a ajuns, in cauza respectiva, la coexistenta a doua judecati definitive care sa confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiasi bun (Cauza Raicu contra Romaniei, paragraful 25).
In aceeasi hotarare se apreciaza ca, pentru ca atenuarea vechilor atingeri sa nu creeze noi greutati distorsionate "legislatia ar trebui sa permita sa se tina cont de circumstantele particulare din fiecare cauza, pentru ca persoanele care au dobandit cu buna-credinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilitatii statului care candva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).
O alta categorie de cauze in care, de asemenea, Curtea a constatat ca a avut loc o incalcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea in care instantele, desi au recunoscut dreptul fostilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au retinut ca, intre timp, fusese cumparat cu buna-credinta.
Astfel, in Cauza Strain s. a. contra Romaniei, Curtea a aratat ca "Situatia creata prin jocul combinat al vanzarii apartamentului si al hotararii curtii de apel (...) care a confirmat dreptul de proprietate al reclamantilor in ansamblul sau, refuzand in acelasi timp sa dispuna restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamantilor de beneficiul partii din hotarare care le stabileste dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamantii nu mai aveau posibilitatea de a intra in posesia bunului, de a-l vinde si de a-l lasa mostenire, de a consimti la donarea bunului sau de a dispune de acesta in alt mod. In aceste conditii, Curtea constata ca situatia a avut drept efect privarea reclamantilor de bunul lor, in sensul celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1" (paragraful 43).
In fine, in alte cauze Curtea Europeana a considerat ca "in contextul legislativ roman care guverneaza actiunile in revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vanzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terti de buna-credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, insotita de lipsa totala de despagubiri, se analizeaza intr-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinata cu absenta totala a unei despagubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1" (Cauza Rateanu contra Romaniei - paragraful 23).
Pentru a retine existenta unui bun in sensul Conventiei, Curtea a atras atentia si "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede in mod expres ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul si le-a insusit fara titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoasterea explicita si retroactiva a vechiului drept, cu mentiunea ca legea nu face nicio distinctie intre situatia imobilelor vandute chiriasilor si cea a imobilelor ramase in patrimoniul statului" (Cauza Paduraru contra Romaniei, paragraful 84).
In urma examinarii hotararilor mentionate precum si a unor hotarari pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in alte cauze avand un obiect similar, se observa ca instanta europeana a stabilit ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securitatii raporturilor juridice trebuie respectate atat in cazul fostului proprietar, cat si in cel al cumparatorului de buna-credinta.
Ca urmare, oricare dintre acestia nu poate fi lipsit de proprietate decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Pe de alta parte, atat in Cauza Paduraru contra Romaniei, cat si in altele ce i-au urmat Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca statul si-a incalcat obligatia pozitiva de a reactiona in timp util si cu coerenta in ceea ce priveste chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vanzarea unor imobile intrate in posesia sa in baza decretelor de nationalizare (Cauza Paduraru contra Romaniei, paragraful 112 s.a.).
Cu privire la acest aspect se apreciaza ca, desi Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate si cu atat mai putin de a dispune de ele, odata adoptata de stat o solutie de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementata cu claritate si coerenta rezonabile, pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii.
In acelasi timp, in ceea ce priveste masurile reparatorii prin echivalent prevazute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" dupa cotarea acestuia la Bursa, instanta europeana a apreciat, in mod constant, ca acest organism colectiv de valori mobiliare nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil sa duca la acordarea efectiva a unei despagubiri (Cauza Jujescu contra Romaniei - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra Romaniei - paragraful 27 s.a.).
Pentru cazul in care nu mai este posibila restituirea in natura a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fara titlu valabil, pentru ca, de exemplu, titlul subdobanditorului nu a fost anulat, iar masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit ca urmeaza sa se plateasca persoanei indreptatite despagubiri banesti actuale si egale cu valoarea de piata imobiliara a bunului.
In plus s-a mai aratat ca noua reglementare nu ia in considerare prejudiciul suferit de catre persoanele care au fost private de bunurile lor inainte de intrarea in vigoare a legii, din cauza absentei indelungate a oricarei despagubiri (Cauza Porteanu contra Romaniei - paragraful 34).
Din cele ce au fost aratate, rezulta ca, in mod repetat, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a evidentiat ca inconsecventele si deficientele legislative au generat o practica neunitara si solutii ale instantelor judecatoresti care au atras, in numeroase cauze, condamnarea statului roman pentru incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, retinandu-se ca a avut loc o lipsire de proprietate, combinata cu absenta unei despagubiri adecvate.
Prin urmare, in procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, in absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei, prioritatea normei din Conventie, care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, asa cum se stabileste prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentala.
Problema care se pune este daca prioritatea Conventiei poate fi data si in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lamurit daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale.
Desigur, la aceasta problema nu se poate da un raspuns in sensul ca exista posibilitatea de a se opta intre aplicarea Legii nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, si anume Codul civil, caci ar insemna sa se incalce principiul specialia generalibus derogant.
Asa cum s-a mai aratat, instantele care au admis actiunile in revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dand preferinta titlului mai vechi, facand totala abstractie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, in toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare, caci este posibil ca reclamantul intr-o atare actiune sa se poata prevala la randul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.
Este insa necesar a se analiza, in functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci cand exista neconcordante intre legea interna si Conventie, trebuie sa se verifice pe fond daca si paratul in actiunea in revendicare nu are, la randul sau, un bun in sensul Conventiei - o hotarare judecatoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a pastra imobilul; o speranta legitima in acelasi sens, dedusa din dispozitiile legii speciale, unita cu o jurisprudenta constanta pe acest aspect -, daca actiunea in revendicare impotriva tertului dobanditor de buna-credinta poate fi admisa fara despagubirea tertului la valoarea actuala de circulatie a imobilului etc.
In acest sens este relevanta decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului in Cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehe, in care s-a aratat ca:
Curtea accepta ca obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecintele anumitor incalcari ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, considera necesar a se asigura ca aceasta atenuare a vechilor incalcari nu creeaza noi neajunsuri disproportionate. In acest scop, legislatia trebuie sa faca posibila luarea in considerare a circumstantelor particulare ale fiecarei cauze, astfel incat persoanele care au dobandit bunuri cu buna-credinta sa nu fie puse in situatia de a suporta responsabilitatea, care apartine in mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat candva aceste bunuri (paragraful 58, citat si in Cauza Raicu contra Romaniei).
De asemenea, nici consecinta insecuritatii raporturilor juridice nu poate fi ignorata.
Dreptul la un proces echitabil in fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului acesteia, care enunta preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, intre altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata (Cauza Brumarescu contra Romaniei, paragraful 61).
Din cauza inconsecventei si deficientelor legislative, precum si a eventualelor litigii anterior solutionate, nu este exclus ca intr-o astfel de actiune in revendicare ambele parti sa se poata prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei, instantele fiind puse in situatia de a da preferabilitate unuia in detrimentul celuilalt, cu observarea, in acelasi timp, a principiului securitatii raporturilor juridice.
In atare situatie, solutia ar avea efectul privarii uneia dintre parti de un bun in sensul Conventiei, ceea ce va insemna ca nu statul sa suporte consecintele adoptarii unor norme legale neconforme cu Conventia, ci un particular.
Privarea de bun in absenta oricarei despagubiri constituie, asa cum s-a aratat, o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, or, chiar din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului reiese ca, atunci cand statul nu mai poate sa restituie imobilul in natura, iar masurile reparatorii prin echivalent prevazute de legea interna sunt inca iluzorii, urmeaza sa se plateasca reclamantului despagubiri banesti.
In acest punct, Curtea aminteste ca, de principiu, literatura juridica a admis de multa vreme faptul ca revendicarea este o actiune reala, iar acest caracter se conserva atat timp cat exista si posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat in patrimoniul revendicantului. Daca lucrul a disparut dintr-o cauza imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui tert care a dobandit in mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicarii urmeaza a fi convertit intr-o pretentie de despagubiri, caz in care actiunea devine personala.
In vederea aplicarii unitare a legii, Inalta Curte va stabili ca legea speciala inlatura aplicarea dreptului comun, fara ca pentru aceasta sa fie nevoie ca principiul sa fie incorporat in textul legii speciale si ca aplicarea unor dispozitii ale legii speciale poate fi inlaturata daca acestea contravin Conventiei europene a drepturilor omului.
Aplicarea altor dispozitii legale decat cele ale legii speciale, atunci cand acestea din urma sunt contrare Conventiei, trebuie sa se faca fara a se aduce atingere drepturilor aparate de Conventie apartinand altor persoane.

In consecinta, in temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicata, precum si ale art. 329 din Codul de procedura civila, urmeaza a se admite recursul in interesul legii in sensul celor aratate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

In numele legii


D E C I D:

Admit recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Cu privire la actiunile intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 si solutionate neunitar de instantele judecatoresti, stabilesc:
Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala.
In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedura civila.
Pronuntata in sedinta publica, astazi, 9 iunie 2008.

-------------
Drept OnLine va prezinta in cadrul acestei Sectiuni cateva reglementari juridice de interes general, cu mentiunea ca informatiile prezentate in aceasta sectiune au un caracter pur informativ, existand posibilitatea de a fi intervenit modificari ulterioare, abrogari, nesurprinse aici.
-------------



Poate fi de interes si:
Legea 258/2013 pentru modificarea si completarea OUG 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a cainilor fara stapan. Lege nr. 258/2013
Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului. Legea caselor nationalizate
Lege nr. 1/2009 pentru modificarea si completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
Lege pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legea nr. 74/2007
Legea privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente 247/2005 - partea 2
Probleme de drept european
Anamaria Groza

Pret: 54.9 lei
46.7 lei
COMANDA ACUM

Cautare legislatie:




Alte reglementari




Termeni juridici, grupare tematica



Coordonator
Magdalena Popeanga

Website administrat de
Alioth Software
Politica de securitate
Termeni si conditii
 RSS DreptOnline.ro - Canale RSS juridice
141 useri online

Useri autentificati: