RIL Recurs in interesul legii/ Decizie ICCJ
Decizia nr. 8 din 9 februarie 2009 referitoare la incidenta dispozitiilor art. 385^9 alin.1 pct 18 Cod procedura penala in ipoteza recurarii deciziilor pronuntate in apel, pentru motivul gresitei aplicari a art. 18 1 din Codul Penal
Publicata in Monitorul Oficial nr. 694/2009 - M. Of. nr. 694 / 15 octombrie 2009
|
|
Dosar nr. 37/2008
Sub presedintia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie,
Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in Sectii Unite, in conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-a intrunit pentru a examina recursul in interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, privind incidenta art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala in ipoteza particulara a recurarii hotararilor pronuntate in apel pentru motivul gresitei aplicari a art. 181 din Codul penal sau, dimpotriva, al neaplicarii acestei dispozitii.
Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicata, fiind prezenti 79 de judecatori din totalul de 117 aflati in functie.
Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia in sensul de a se stabili ca problema aplicarii sau nu a dispozitiilor art. 181 alin. 1 din Codul penal poate fi analizata in recurs.
SECTIILE UNITE,
deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:
In activitatea de judecata a instantelor s-a ivit practica neunitara in aprecierea incidentei cazului de casare prevazut la art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala in situatia cand se invoca gresita aplicare a dispozitiilor art. 181 din Codul penal referitoare la fapta care nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.
Astfel, unele instante s-au pronuntat in sensul ca, prin modul in care a fost reglementat, cazul de casare prevazut in art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala poate fi invocat numai daca eroarea grava de fapt comisa a determinat retinerea unei situatii de fapt infirmate de probe in punctele ei esentiale, avand drept consecinta pronuntarea unei hotarari gresite de achitare sau de condamnare, iar nu si atunci cand se invoca incalcarea prevederilor art. 181 din Codul penal ca urmare a aprecierii necorespunzatoare a gradului de pericol social al faptei.
S-a argumentat ca posibilitatea primei instante si a celei de apel de a aprecia gradul de pericol social al faptei, pentru a se stabili daca aceasta constituie sau nu infractiune, scapa controlului in casare al instantei de recurs, deoarece o asemenea situatie, privind stricta aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal, excedeaza reglementarii date in cuprinsul art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala, prin care este limitata examinarea hotararii supuse controlului judiciar numai sub aspectul comiterii unei eventuale erori grave in retinerea faptelor, in masura in care au avut drept consecinta adoptarea unei hotarari gresite de achitare sau de condamnare.
Alte instante, dimpotriva, s-au pronuntat in sensul ca dispozitiile art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala sunt incidente si in cazul verificarii in recurs de catre instanta de control judiciar a modului in care s-au aplicat prevederile art. 181 din Codul penal in legatura cu aprecierea gradului de pericol social al faptelor in raport cu susceptibilitatea lor de a fi considerate infractiuni.
Aceste din urma instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.
Prin continutul de ansamblu dat art. 385^9 alin. 1 din Codul de procedura penala, motivelor de casare ce se pot invoca in recurs li s-a imprimat un predominant caracter de drept, determinand, de regula, desfiintarea hotararilor atunci cand se constata gresita aplicare a dispozitiilor legii, cazurile de apreciere necorespunzatoare a probelor si faptelor fiind restranse la doua, enuntate limitativ la pct. 14 si 18 din cadrul aceluiasi alineat.
In acest sens, in reglementarea alineatului mentionat s-a prevazut la pct. 14 ca hotararile sunt supuse casarii nu numai in cazul cand s-au stabilit pedepse in alte limite decat cele prevazute de lege, ci si atunci *cand s-au aplicat pedepse gresit individualizate in raport cu prevederile art. 72 din Codul penal*, iar la pct. 18, ca exista caz de casare *cand s-a comis o eroare grava de fapt, avand drept consecinta pronuntarea unei hotarari gresite de achitare sau de condamnare*.
In raport cu acest continut al reglementarii ce i s-a dat de legiuitor, cazul de casare prevazut in art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala presupune o eroare in stabilirea faptelor, care sa fie atat de grava incat sa aiba drept consecinta pronuntarea unei hotarari gresite, de achitare sau de condamnare.
Acest caz de casare presupune o evidenta stabilire eronata a faptelor in existenta sau inexistenta lor, in natura lor ori in imprejurarile in care au fost comise, fie prin neluarea in considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea continutului acestora, cu conditia sa fi influentat solutia adoptata.
Prin eroare de fapt se intelege o gresita examinare a probelor administrate in cauza, in sensul ca la dosar exista o anumita proba, cand in realitate aceasta nu exista, sau atunci cand se considera ca un anumit act, un anumit raport de expertiza ar demonstra existenta unei imprejurari, cand in realitate din acest mijloc de proba reiese contrariul.
Eroarea grava de fapt presupune deci retinerea unei imprejurari esentiale fara ca probele administrate sa o sustina sau o neretinere a unei astfel de imprejurari esentiale, desi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturarii grave a probelor.
Tocmai de aceea cenzura instantei de control judiciar, ca instanta de recurs, trebuie sa urmareasca atenta si completa verificare a intregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizata sa nu fie doar aparenta sau ca imprejurarea considerata esentiala lamuririi cauzei sa fie neverificabila.
Or, eventualele constatari privind gradul de pericol social al unei anumite fapte pot fi consecinta unor aprecieri determinate de rationamente bazate pe erori esentiale in retinerea faptelor si a imprejurarilor in care au fost comise ori care privesc persoana faptuitorului.
Cum astfel de erori se pot rasfrange grav asupra justei retineri a faptelor si a gradului de pericol social al faptuitorului, cu consecinta aplicarii unui tratament penal inadecvat, trebuie sa se aiba in vedere ca insusi scopul procesului penal, ca si principiile aflarii adevarului si al rolului activ, astfel cum sunt reglementate in art. 1, 3 si 4 din Codul de procedura penala, impun stabilirea realitatii in totalitatea sa, cu toate detaliile, avand relevanta in justa determinare a gradului de pericol social in acceptiunea prevederilor art. 181 din Codul penal.
Evident, numai pe baza aprecierii corecte si complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele si imprejurarile cu reala semnificatie pentru evaluarea gradului de pericol social in raport cu elementele la care se refera dispozitiile art. 181 alin. 1 si 2 din Codul penal.
De aceea, excluderea posibilitatii instantei de recurs de a-si exercita cenzura si asupra modului in care instantele ierarhic inferioare au apreciat continutul probelor in raport cu elementele ce pot duce la constatarea lipsei vadite de importanta a unei anumite incalcari a legii, de natura a-i conferi lipsa pericolului social al unei infractiuni, sau, dimpotriva, la evidentierea gradului de pericol social, cu consecinta neaplicabilitatii dispozitiilor art. 181 din Codul penal, ar echivala cu lipsirea de continut a cazului de casare prevazut in art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala, putand conduce astfel la denaturarea substantiala a scopului procesului penal si la nesocotirea principiilor sale de baza.
Ca urmare, nu trebuie sa prevaleze formalismul in interpretarea dispozitiilor ce guverneaza procesul penal, care ar putea echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se asigura o aparenta separare a situatiilor de fapt de cele specifice de drept. Infaptuirea interesului superior al justitiei, acela de aflare a adevarului, si impunerea respectului cuvenit legii fac necesar ca, in cadrul temeiului de casare inscris in art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala, sa se examineze si intregul ansamblu de imprejurari de ordin obiectiv sau subiectiv ce trebuie sa stea la baza aprecierii incidentei prevederilor art. 181 din Codul penal in raport cu cazul concret judecat.
In consecinta, recursul in interesul legii, fiind fondat, urmeaza a fi admis si a se stabili ca dispozitiile art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala se interpreteaza in sensul ca ele sunt incidente si in ipoteza atacarii cu recurs a hotararilor pronuntate in apel, atunci cand se invoca gresita aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal sau, dimpotriva, neaplicarea acestor prevederi ale legii.
DECIZIE
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
D E C I D:
Admit recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Dispozitiile art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala se interpreteaza in sensul ca sunt incidente si in ipoteza recurarii hotararilor pronuntate in apel, pentru motivul gresitei aplicari a art. 181 din Codul penal sau, dimpotriva, al neaplicarii acestei dispozitii legale.
Obligatorie, potrivit art. 414^2 alin. 3 din Codul de procedura penala.
Pronuntata in sedinta publica astazi, 9 februarie 2009.
|
|
